Să începem cronologic. Bravo, Chelsea! Haideți să nu ne dăm mai esteți decât trebuie, meritul englezilor e incontestabil, chiar dacă au săpat tranșee. Cei care spun că au făcut antijoc sunt niște subiectivi care nu și-au depășit frustrarea. Dacă-i pe așa, iată cum ar suna o „micronică” la meciul dintre David și Goliat… David refuză jocul, preferă șutul de la distanță, nimerind unul norocos sub bară!
Și eu am fost de partea Barcelonei, dar mă pot bucura că roata fotbalului continuă să se învârtă, iar ghinionul lui Chelsea din înfruntarea de acum câțiva ani s-a transformat acum în pavăză la șuturile lui Messi. Să mai facem o remarcă: în perioada de inferioritate, englezii au câștigat cu 2-1! Păi înseamnă că e bun antijocul ăsta dacă reușești s-o vâri în ațe de două ori. Iată-l Drogba cum se apără ca un fundaș lateral în fața lui Cuenca, deposedează, trece ca o extremă de un încă adversar și expediază șutul ăla din propria jumătate! A fost singurul șut pe poartă apărat de Valdes. Și cu asta să facem trecerea spre Barcelona. De multă, mult prea multă vreme, tiqui taca suplinește prestațiile aproximative ale portarului. Valdes și-a îngropat echipa și cu Real, la primul gol a fost coautor, iar la cel al lui Ronaldo nu l-a ajutat inteligența în a aprecia progresia liniară a portughezului (Casillas n-ar fi luat golul ăla, sunt convins). Iar marți seara Valdes și-a încununat opera bezmetică expediindu-l pe Pique la infirmerie și ieșind hazardat la primul gol, o invitație la lob. Oricum, chiar și așa, dacă Barcelonei i-ar fi funcționat tracțiunea anterioară în parametri normali, n-ar mai fi contat cine era în poartă. Dar când, în repriza secundă, cu om în plus, ai un ritm de o ocazie la 10 minute, se poate întâmpla să nu vrea să intre. Are și mingea personalitatea ei.
Pentru ca totul să fie pe dos, și la cealaltă semifinală s-a calificat outsider-ul, dar se poate spune fără teama de a greși că Bayern a meritat. Nemții au refuzat să accepte superioritatea teoretică a adversarilor și au dominat-o pe Real la ea acasă. Îmi declar toată admirația pentru Iker Casillas, portarul care îți ține mereu echipa în joc, invers ca la Barcelona. Era cât pe ce să scoată până și penaltiul lui Robben, din timpul regulamentar! Iar la loviturile de departajare și-a resuscitat echipa când nimeni nu mai credea. Putea face mai mult? Da, putea să dea și gol, dacă-l lăsau vedetele să execute. În ceea ce-l privește pe Mourinho, a ratat deocamdată poziția de guru al antrenorilor, trei trofee cu trei echipe diferite, dar sunt convins că va mai avea ocazii. Nici el nu e infailibil, după cum n-a fost nici Barcelona. Dar el, Mourinho, trebuie să-și asume meschinăria din meciul tur, acolo unde s-a pierdut de fapt calificarea.
Ce rămâne acum pentru cei doi granzi neconsolați din Primera? Probabil câte un trofeu intern de căciulă, dar mai ales o cursă furibundă între Ronaldo și Messi pentru titlul de golgeter. Îi văd pe amândoi pe lista marcatorilor în fiecare din aceste patru etape rămase.
