Iisus nu face din minune un spectacol

Cât timp Mântuitorul a întârziat pe cale și S-a ocupat de această femeie credincioasă, care a suferit mult, fiica lui Iair a murit. Și atunci s-a trimis veste ca Hristos să nu Se mai ostenească, pentru că fiica lui Iair a murit. Vestea tragică l-a copleșit de durere pe tatăl fetei. Dar Mântuitorul i-a spus: „Nu te teme; crede numai și se va izbăvi”. Observăm cum Mântuitorul mângâie, iarăși, o persoană și mai încercată – pe tatăl a cărui fiică a murit. În casa în care se afla copila moartă, Iisus a observat cum mulțimea avea diferite atitudini; nu toată lumea credea în El, iar unii, poate, chiar se îndoiau de puterea Lui. De aceea a îngăduit să rămână în casa unde era fiica moartă doar trei ucenici ai Săi: Petru, Iacob și Ioan, tatăl și mama copilei.
Martori oculari ai săvârșirii minunii au fost deci numai oamenii credincioși și îndurerați, nu cei curioși și guralivi. De ce? Pentru că Iisus nu face din minune un spectacol, întrucât minunea săvârșită de El este semn smerit al iubirii Lui dumnezeiești.
Observăm, așadar, legătura dintre smerenia lui Iair, smerenia femeii bolnave și smerenia Mântuitorului. Acest Iair, părinte copleșit de durere, este, ca și femeia vindecată, un exemplu pentru toți oamenii, întrucât are credință puternică, dragoste autentică, dar mai ales smerenie, virtute aleasă, admirabil descrisă prin următoarele cuvinte: „Omul smerit este sfios, nu iese din firea lui, nu strigă, nu cere, este fără pretenții și fără ambiție, blând, pașnic, răbdător, sincer, îngăduitor, curat și drept. Omul smerit nu este încrezut, nu se laudă singur, nu caută nici lauda altora. Se mulțumește cu puțin, nu cere și nu primește ceea ce nu i se cuvine, stă la urma tuturor. Și chiar nedreptățit sau păgubit, îndură fără a se plânge și răzvrăti. Pentru cele ce nu cere, de care se lipsește sau de care este socotit lipsit, el adună în sufletul său comoară de bune gânduri și simțăminte și, pe cât se pare de neîndemânatic sau sărac în însușirile care arată pe oameni făloși, isteți și îndrăzneți, lăudați de alții sau temuți, pe atât posedă în sine nebănuite însușiri frumoase și plăcute de om duhovnicesc” (Teodor M. Popescu, Meditații teologice, p. 199). (Sursa: Ziarul Lumina)