Igor

Rare și de neuitat sunt, într-o viață de om, acele întâlniri esențiale, care îți luminează mintea și îți bucură sufletul cu întâmplări, evocări și personaje memorabile. Consider fericită ziua de ianuarie 2019 în care – prin intermediul inimosului meu prieten (și fost coleg la răposatul – era să scriu ”asasinatul” – cotidian ”Tineretul Liber” ) Emil Stanciu – l-am cunoscut la el acasă pe marele jurnalist și scriitor Igor Butnaru. Igor, a cărui viață se confundă cu cea a ”României libere” – ziar ce a atins vârful de calitate și popularitate sub conducerea lui Octavian Paler – a întemeiat și condus, după 1990, mai multe publicații, toate remarcabile, indiferent de durata apariției lor.
Biografia sa este una de-a dreptul fabuloasă. Bunicul matern, preot ortodox, a trebuit să fugă din Banat (împreună cu cei patru copii ai săi) din calea conflictelor militare (și implicit interetnice) ce au răvășit Balcanii în al doilea deceniu al secolului trecut. Întâi în Grecia, pe insula Naxos. Dar și de aici, ajuns din urmă de prigoana turcească, a fugit, urmând țărmurile într-o barcă făcută de el însuși, până la Odessa. În urma unui exigent concurs, a ocupat un post de cântăreț (bas), pe viață, la Capela Palatului de Iarnă din Sankt Petersburg. După ce și-a pierdut vocea, cu sprijinul personal al țarului Nicolai (căruia îi plăcea să-și alăture vocea corului bisericesc în unele duminici) a primit o parohie în Basarabia încă rusească.
Igor – botezat cu acest nume ”crăiesc” la sugestia unei aristocrate poloneze refugiată, fugită din fața bolșevicilor la Cernăuți (și ”adoptată” de familia părinților lui) – a crescut în casa părintească din acest oraș. La frecventele serate muzicale organizate de tatăl lui (înalt funcționar guvernamental ”sub români”), participau musafiri ce vor deveni, peste ani, celebri. Între aceștia, dramaturgul Victor Ion Popa, cantorul de sinagogă și tenorul Joseph Schmidt ori viitorul jurnalist, compozitor și muzicolog George Sbârcea. Câți dintre noi știam, de pildă, că G.S. este autorul, între altele (sub numele de Claude Romano), al marelui șlagăr ”Ionel, Ionelule”, dar și al unor interviuri (luate în limba fiecăruia din ei) cu Mussolini, Hitler și Horthy, preluate la vremea lor (în anii 1940) de nenumărate agenții și publicații străine. Sub comuniști, polivalentul G.S. a făcut opt ani de ocnă grea, fiind eliberat în 1956, la insistențele ambasadelor occidentale. În 1968 este decorat la Paris, de către Charles de Gaulle, cu Legiunea de Onoare, după ce, în 1942, primise titlul de ”Comandor al Leului finlandez” (fiind până azi singurul român onorat cu înalta distincție).
Cărțile scrise de Igor (între care cea dedicată dialogului cu marele neurochirurg Leon Dănăilă, alături de ”Rezerva 5 – Reportaj din anticamera morții” și ”România liberă – așa cum a fost”, mi-a fost dăruită și mie, cu specifică generozitate bucovineană) sunt o oglindă fidelă, sincer mărturisitoare a epocii căreia el i-a fost contemporan. Uneori victimă, dar mereu învingător, inclusiv, de câteva ori, asupra ”femeii cu coasa”. Lucru pe care i-l doresc din suflet și mai departe acestui senior cu trupul încercat de bolile senectuții, dar cu spiritul limpede și cu mintea ”brici”. El este un cronicar imparțial, dar și un tandru-nostalgic evocator al figurilor (trecute sau prezente) unor colegi de redacție ori prieteni de varii profesiuni și vocații, cu care și-a intersectat cărările vieții și profesiei, slujită exemplar mai bine de jumătate de veac. Între care, de pildă, Ferenc Vasas, excepționalul ziarist și profesorul de jurnalistică (autor al primului manual de gen apărut la noi după 1990), cel care mi-a făcut onoarea de a-mi fi și mie prieten, promotor și sfătuitor în primii mei ani de presă studențească.
Igor, bucovineanul meu drag, descrie cu farmec inconfundabil satisfacțiile, nu puține, dar și provocările, adesea severe pe care le implica munca de ”scriitor la ziar” în comunism. Între acestea din urmă, ”cumpăna” trăită (sub amenințarea excluderii din partid și din presă – sentințe, odată pronunțate, fără posibilitate de ”recurs” la acel nivel și la acea vreme) în zilele când a scăpat – evident neintenționat, dar impardonabil pentru politrucii vremii – într-un editorial, prenumele Niciolaie. Pentru – ați ghicit – ”cel mai iubit fiu al poporului”. Rezoluția tovarășului secretar de partid pe ”Casa Scânteii”, Vasile Văcaru, (nimeni altul decât viitorul politician iliescian!) precum că Igor ”s-a dovedit a fi un element putred, iresponsabil, antipartinic și ca atare n-are ce căuta în presa noastră comunistă!”, avea să fie, din fericire, anulată de prim-secretarul Comitetului de partid al Sectorului 1, D. Gherghișan.
Multe și frumoase, inedite lucruri ar mai fi de adăugat din amintirile unice ale acestui cernăuțean de două ori refugiat din calea ”balaurului roșu”, în Banat și apoi la Iași. Cum ar fi această ”Eglogă a destinului tragic” dedicată lui de regretatul său prieten George Țărnea: ”Poporul meu contemplativ / A fost belit în mod festiv. / Să știe chiar de la-nceput / Pe mâna cui a încăput / Și să n-aștepte ani mai buni / De la marmita cu minuni. / Că el, oricum, din post în post / E învățat s-o ducă prost / Și hărăzit să fie trist… / M-apucă plânsul, deci exist!”. Ori informația – inedită – că Ceaușeștii au fost prinși, lângă Târgoviște, la Ulmi, aceeași localitate în care ”Niciolaie” fusese arestat pentru prima dată în viață, adolescent fiind, după care a fost condamnat în procesul de la Brașov! Roata vieții…
Dar nemilosul ”spațiu tipografic” ne este, se știe, cel mai sever cenzor. Se spune, uneori fără temei, că viața unor semeni ai noștri este un roman. Viața, amintirile lui Igor conturează o istorie trăită. Ele sunt, de fapt, istoria recentă, zbuciumată a României, a românilor. Îți mulțumesc, Igor. La bună și grabnică revedere!