Deși Dumnezeu a creat lumea în cel mai minunat mod cu putință, omul începe să-și scrie istoria sub semnul păcatului. Adam a ales să asculte de îndemnul prefăcut și nesincer al vrăjmașului lui Dumnezeu și al omului, închipuit de șarpe. Adam și Eva au nesocotit relația unică începută între Dumnezeu și om, și tot ceea ce Dumnezeu le-a dăruit: Raiul, lumea, existența, libertatea. Păcatul neascultării și al ignoranței lor a adus în lume moartea, cu toate că Eva a primit numele de „mamă a tuturor celor vii”. Dumnezeu a pedepsit moartea cu moarte, pentru că păcatul înseamnă încetarea relației dintre om și Dumnezeu. A întoarce spatele izvorului vieții, a te izola în egoism, a te deconecta de la Cel ce este prin excelență viața însăși nu înseamnă altceva decât moarte. Păcatul este văzut adesea în mod eronat ca o încălcare a unor legi, a unor norme, dându-i-se astfel un aspect mai mult juridic. Astăzi, pentru faptul că păcatul nu mai este perceput ca o înstrăinare a omului de Dumnezeu, cu consecințe directe care îi afectează viața concretă, omul s-a învățat să privească cu destulă ușurință problema păcatului până într-acolo, încât și-a luat libertatea de a hotărî singur ce este și ce nu este păcat, luând în râs chiar și noțiunea de păcat cu un incredibil dispreț. Îndepărtându-se de Dumnezeu, de învățăturile Bisericii și ale Sfinților Părinți ai acesteia, omul își semnează singur condamnarea la moarte, la moartea veșnică. Parte de o moarte a trupului avem toți, dar de o moarte a sufletului au doar aceia care au privit cu desconsiderare relația lor cu Dumnezeu, riscând în felul acesta să facă din moarte o veșnicie. Singura salvare este întoarcerea, schimbarea vieții și a rațiunii de a fi. Închinată lui Dumnezeu, viața, deși se va sfârși în mod natural prin moarte, ea devine veșnică și moartea doar o trecere.
(Pr. Daniel VRACIU, Ziarul Lumina)
