Când scriu acest editorial, Robert Marian continuă cea mai mare luptă a vieții sale, lupta cu soarta, o luptă din care trebuie să iasă învingător, în primul rând pentru ca fetițele lui să aibă cui să spună „tata”.
Robert Marian este o persoană publică, iar din câte am văzut în ultimele zile are și foarte mulți prieteni. Oameni care l-au încurajat, oameni care l-au susținut, oameni care s-au rugat pentru el.
După știrea publicată acum o săptămână, știre referitoare la tragicul accident, am continuat să scriem, zilnic, până luni, informații referitoare la starea de sănătate a lui Robert. Au sunat oameni la redacție și ne-au întrebat ce mai știm despre el, alții ne-au trimis emailuri în care ne cereau vești. Firesc, le-am răspuns. Prin intermediul ziarului, prin intermediul unor articole. Articole care au fost foarte citite, articole pe care cititorii le-au considerat de interes.
Însă, în ultimele zile, câțiva cititori ne-au spus că suntem „penibili”, deoarece scriem zilnic despre acest subiect, care pe ei nu îi interesează. Fără a-i jigni, vreau să le spun că nici un cititor nu este obligat să citească toate articolele din ziar. Un ziar ca „Monitorul” se adresează unor categorii diverse de persoane. Eu, care conduc acest ziar, consider, ca cititor, repet, ca cititor, că sunt câteva rubrici inutile. Cum ar fi horoscopul. Nu cred în horoscop și nici măcar nu-l citesc. Dar asta nu înseamnă că nu sunt destui oameni care se conduc după horoscop, sau îl consultă, ori doar îl citesc. În acest caz, dragilor, nu suntem „penibili” pentru că publicăm o rubrică, horoscopul, care nu interesează pe toată lumea?
Alți comentatori de pe net, deștepți foc, făceau și diverse scenarii pentru a explica apariția acestor articole în ziar. Le spun că singura explicație este gradul de interes care l-au trezit aceste articole. Restul interpretărilor sunt creațiile, singurele creații din viața unor purtători de creiere tocite.
Materialele despre starea lui Robert Marian, pe care le-am publicat în cele cinci zile, au avut, pe net, peste 17.000 de accesări și peste 400 de comentarii. Marea majoritate a comentariilor erau mesaje de bun-simț, mesaje de solidaritate, de încurajare. Am citit mesaje, extrem de emoționante, de la oameni care nu-l cunosc pe Robert Marian, dar au spus că se roagă pentru el, sensibilizați fiind de solidaritatea prietenilor și cunoscuților lui. Au fost și oameni care ne-au mulțumit, ne-au felicitat și ne-au spus că suntem cel mai bun ziar din județ. Evident, asta i-a deranjat pe unii.
Ultimele două articole publicate de noi au avut parte, însă, pe net, de câteva comentarii destul de urâte. Alți „deștepți”, în loc să se joace cu nemernicia lor prin casă, s-au apucat de bârfe. Unele de cea mai joasă speță. Din respect pentru un om aflat în suferință, din respect pentru familia lui, care are nevoie de liniște și de putere, am decis să întrerupem această serie de articole. Vom mai scrie doar atunci când starea lui Robert Marian va înregistra schimbări considerabile. În bine, sper.
Am lăsat la final niște chestiuni care, ca om, m-au șocat. Știu că este creștinește să nu te bucuri de suferința unui om. Este omenește, indiferent de religie, să nu rânjești când un om se luptă cu moartea și cu atât mai puțin să-ți faci publică bucuria perversă. Indiferent de cine este persoana aflată în suferință. Nu am putut să cred când am citit comentarii care arătau bucuria sau satisfacția unor oameni, pentru ceea ce i s-a întâmplat lui Robert, pentru suferința lui. Să te bucuri că un om e în comă? Să fii satisfăcut pentru că viața unui om atârnă de un fir de ață? Poți să-l numești om pe cel care are astfel de satisfacții, pe cel căruia îi saltă inima de bucurie la astfel de suferințe? Nu. Firește că nu. Sunt doar niște creaturi odioase, niște jigodii.
Și totuși, să-i mulțumim lui Dumnezeu că a umplut lumea și cu astfel de creaturi. Numai așa putem să conștientizăm și noi, cu adevărat, valoarea și importanța OAMENILOR.
P.S. După ce am terminat acest editorial, colegii mei mi-au spus că Robert Marian a ieșit din comă. Dumnezeu să-i ajute!
