Ieșirea din adolescența mediatică

Menționam în articolul de săptămâna trecută că există o anumită frământare cu privire la prezența unui preot în spațiul mediatic. Mai concret, sesizam radicalismul celor care pledează pentru suspendarea oricăror emisiuni „live” (radio, TV, online). Principalul lor argument? Ca să prevenim anumite derapaje sau răspunsuri neinspirate ale vreunui cleric. Că presa „oricum e cu tunurile pe noi, să nu riscăm să le mai dăm și noi muniție”. Voi încerca să comentez subiectul, mai ales prin prisma propriei experiențe.
Anii de după 1989 au marcat pentru Biserică ieșirea din „ghetoul liturgic”, dar nu și spargerea „blocadei mediatice”. Sau, în orice caz, prezența clericului în mass-media era destul de rară și firavă, laicii erau mult mai activi. E și cazul meu. Laic fiind, începând cu 1998, am fost colaborator al unei pagini săptămânale numite „Monitorul Religios”, găzduită de cotidianul „Monitorul de Iași”, actualmente „Ziarul de Iași” (ZDI). Acum opt ani, când eram deja preot, redactorul-șef al ZDI, Toni Hrițac, îmi făcea propunerea de a scrie săptămânal un text: „Ani de zile am avut o întreagă pagină dedicată fenomenului religios și acum să nu avem măcar o rubrică?”. Lui îi datorez, așadar, imboldul de a scrie constant, șansa de a aduce perspectiva creștină într-o zonă adesea dominată de secular-umanism, de indiferentism religios sau chiar de anticlericalism.
Revenind. Existau, așadar, în anii de copilărie mediatică, unele pagini sau rubrici găzduite de publicații comerciale ori chiar anumite emisiuni la radio/ TV. Majoritatea tratau subiecte din domeniul apologetic sau catehetic. Cam după anul 2000, au început să se întețească atacurile la adresa clericilor, a Bisericii ca instituție. Într-o majoritate covârșitoare, fie că era vorba de critici întemeiate, fie că, cel mai adesea, erau atacuri răuvoitoare, chiar calomnioase, poziția centrelor eparhiale se făcea cunoscută doar prin comunicate de presă. Se comunica aproape exclusiv în mod reactiv, nu proactiv.
Treptat, oamenii Bisericii au început să priceapă că a apela la mijloacele de comunicare în masă reprezintă un imperativ misionar, iar nu un amestec compromițător cu „cele ale lumii”. Comunicarea a început să se mute tot mai mult pe internet. Au apărut și rețelele de socializare, cu avantajele și dezavantajele lor. Astfel, s-a intensificat la cote nemaiîntâlnite prezența preoților în spațiul public. Foarte repede au apărut, din păcate, și derapaje, excese, gafe sau momente penibile. Unii au început să se „propovăduiască” mai degrabă pe ei înșiși. Vedetismul este, trebuie să o recunoaștem, o mare ispită, chiar și pentru un slujitor al altarului. Ca să nu mai vorbim despre cei ce cad în capcana unor dialoguri „pe mess”, dându-se serios în stambă, uitând că ceea ce se discută azi „în privat”, mâine poate fi trâmbițat „de pe acoperișuri”. Ca vârstă, eu numesc această etapă drept adolescență mediatică.
De multe din păcatele comunicării consider că mă fac și eu vinovat. Poate că de aceea am și vrut, de câteva ori, să renunț și la rubrica săptămânală, și la emisiunea „live” pe care o fac la Infinit TV, în colaborare cu portalul Doxologia. O vreme chiar mi-am suspendat contul de Facebook. Însă de fiecare dată am revenit asupra deciziei, rămânând prezent în spațiul public – ca să împlinesc o lucrare încredințată, să fac „cele ce sunt dator să fac” (cf. Luca 17, 10). Am văzut și mult folos, după mărturiile unor persoane. Am avut și multe „daune”, mi-am făcut și (mai) mulți dușmani. Întotdeauna am căutat și caut – chiar dacă nu-mi reușește mereu – să pun cuvânt de la Dumnezeu și pentru a apropia de Dumnezeu pe cineva. Am învățat din greșeli și încă mai învăț. Caut să înțeleg mereu care sunt nu doar oportunitățile, ci și limitele comunicării.
O limită foarte importantă a dialogului „live” este și rămâne cea a unei intimități ce nu se cuvine a fi explorată decât în spațiul scaunului de spovedanie. Părintele Ioan Florin Florescu, cel care m-a lansat în publicistica religioasă și care mi-a ales pentru semnătură al doilea prenume, Constantin, în locul celuilalt, de sorginte shakespeariană, are dreptate atunci când consemnează în al său foarte citit „Jurnal scoțian”: „«Situațiile delicate» se discută numai în intimitatea spovedaniei și cu fiecare om în mod diferit, în funcție de contextul lor, de buna cunoaștere a fiecărui caz în parte, de așezarea omului din punct de vedere spiritual, emoțional, intelectual etc. Altfel, orice emisiune de acest gen, în pofida bunelor intenții ale participanților, nu este decât încă un spectacol obscen de livrare a intimității, voyeurismul fiind, totuși, specialitatea televiziunilor comerciale”.
Se cuvine, dar, a înțelege că există limite în modul în care un preot poate comunica – sau „se deschide” – în public. E tumultuoasă trecerea de la un mod de exprimare la altul – de la ineficientele comunicate oficiale la excesul de opinii și evenimente de viață „împărtășite” mai ales pe paginile personale de pe rețelele de socializare (eventual bogat ilustrate cu galerii foto). Dar a fost, probabil, o necesitate de etapă, cea a trecerii de la reacțiile copilăroase la manifestările adolescentine. Soluția este a căii de mijloc, filocalic vorbind. Suprimarea oricărui dialog viu – ce implică, desigur, anumite riscuri – poate că va rezolva ceva, dar nu va aduce nici un câștig. E o atitudine defensivă, un mare pas înapoi. La urma urmei, Mântuitorul nu a zis: „Ascunzându-vă, tăiați orice comunicare cu neamurile”, ci: „Mergând, învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Dacă e ceva de corectat, să se facă intervenția la modul chirurgical, nu paușal. Altminteri, riscăm ca, odată cu apă murdară din balie (cădiță), să aruncăm și copilul (adolescentul). Biserica are o experiență bimilenară în a comunica Vestea cea Bună, însă slujitorii ei de azi se află abia spre finalul adolescenței mediatice. Se atinge, de acum, pragul maturizării.
(Pr. Constantin Sturzu, Doxologia.ro)