Iertarea are două aspecte: un aspect psihologic și un altul moral – religios. Primul aspect este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihică, analizata fenomenologic, obiectiv, ca orice fenomen observat științific. Ea este aici înfățișată la indicativ și, dintr-un indicativ impersonal nu se poate scoate un imperativ. Așa cum din legile științifice nu se pot deduce nemijlocit comandamente morale, etice și religioase. Al doilea aspect se afirmă cînd iertarea se încorporează în conștiința morală și devine o realitate personală, vie, palpabilă, vibrînd de conștiința infinitei dreptăți divine și stăpînită de miracolul viu al iubirii.
– Iertarea deschide ochii sufletului…
Devine gîndire, este viață. În această ipostază iertarea este efortul constant de a pune de acord viața cu gîndirea, conștiința morală cu faptele de fiecare zi și cu responsabilitățile pe care le implică și pe care ni le asumăm. Iertarea deschide ochii sufletului ca să vadă înfricoșătoarele răspunderi de la temelia vieții și deschide infinita zare către iubirea iertătoare care sălășluiește pe culmea existenței. Devine poruncitoare prin convingere și lucrătoare prin nevinovăția care tinde să descopere o nouă geneză a sufletului și a lumii.
Acest imperativ este însă prea global, ca să nu fie și puțin vag. El este totuși un postulat al gîndirii, care nu va înceta niciodată de a ne da de gîndit, o treaptă spre plenitudinea pe care numai Domnul Iisus o poate ajunge. Credinciosul, homo viator, este în via, „pe cale” spre ea.
Imperativul iertării se cumpănește între o formă ipotetică, în care spiritul își poruncește lui însuși și o formă categorică, în care porunca se impune fără condiții din afară și este adoptată lăuntric. În această stare de incertitudine exemplul Domnului și porunca Lui sînt hotărîtoare.
– Iubirea și iertarea se împletesc în capodopera eliberării, a purificării
Domnul Iisus e prea desăvîrșit pentru a fi doar un ideal exemplu impasibil al tuturor perfecțiunilor. El este real și prezent cu toată divina Lui iubire și cu toată neistovita Sa iertare în toate năzuințele spre puritate ale credincioșilor.
La forma ipotetică, imperativul iertării este privit ca un deziderat, ca un mijloc în vederea unui scop: „Iartă, dacă vrei să fii iertat”. La forma categorică imperativul este întemeiat pe autoritatea lui Dumnezeu: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei VI, 12, 14-15). Într-un cuvînt: „iartă, ca să fii iertat”. Altfel spus: „iartă cum iartă Dumnezeu, fă ce face Dumnezeu și te vei asemăna Lui; te vei îndumnezei”.
Domnul Iisus insistă asupra iertării greșelilor referindu-se atît la forma pozitivă cît și la cea negativă, imitînd iertarea la sfera relațiilor dintre oameni. Dar în convorbirea cu fariseul Simon, El arată că iertarea este în nemijlocita legătură cu iubirea: Domnul iartă pe femeia păcătoasă „pentru că a iubit mult” pe Dumnezeu. Spre uimirea celor de față El îi iartă păcatele, încît aceștia se întreabă: „Cine este acesta care iartă și păcatele?” (Luca VlI. 49). Ei știau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, nu știau însă că Mîntuitorul este însuși Dumnezeu și că sub ochii lor se săvîrșește ceva mai presus de toate prescripțiile tradiționale și de profeții; se descoperă lumii cel care avea să „ridice” toate păcatele ei.
– „Calea” de apropiere spre Dumnezeu este iubirea și odată cu iubirea și iertarea…
Iertarea Domnului se extinde și cuprinde toate păcatele omenești din trecut și din viitor. Păcatul este o povară strivitoare, atît de grea că numai Dumnezeu o poate duce, iar Dumnezeu iartă fără condiții. Pentru El condițiile nu există. Căci iertarea cu condiții nu mai este iertare. Păcătoșii nu pot oferi lui Dumnezeu ceva în schimbul iertării, ceva care să valoreze și să echivaleze iertarea divină. Ei pot însă să ierte greșelile semenilor lor și să-L roage pe Dumnezeu să-i ierte. Iertarea divină este astfel climatul în care omul se încifrează în existență.
Domnul Iisus a venit să restaureze și să înnoiască totul: El a învins păcatul, moartea și iadul, împăcînd pe Dumnezeu și lumea (II Cor. V. 19-21). EI s-a pogorît din cer și s-a înălțat la cer înscriind o verticală eternă care leagă cerul cu pămîntul, față de care dăinuirea umană descrie o linie asimptotică, nevoindu-se să se apropie cît mai mult de verticală și chiar să se identifice cu ea. „Calea” de apropiere este iubirea și odată cu iubirea și iertarea. (www.crestinism.ro)
