Iertarea este iubirea în acțiune

– Iertarea este dar, este generozitate impetuoasă, infinită
– Ea este o dreptate de dincolo de lege, care nu desființează legea, ci o încoronează cu un spor de dărnicie
– Căci iertarea reflectă supranaturalul în relațiile dintre oameni
Miracolul acestei convertiri a păcatului în binecuvîntare, a răului în bine, a morții în viață, miraculoasa substituire a Fiului lui Dumnezeu în locul celor osîndiți, este, de la un capăt la altul, opera iubirii și a iertării lui Dumnezeu.
De aceea Domnul Iisus, în activitatea Sa, a pus un accent atît de mișcător pe iubirea aproapelui și pe iertare. Nici una din temele evanghelice nu este mai insistent reluată și tratată mai amănunțit. Poate și din pricina că El venea în lume „cînd oamenii nu se iubeau”.
Legea generală de la care pornește este „Regula de aur” pe care Domnul o formulează astfel: „și precum voiți să vă facă vouă oamenii, făceți-le și voi asemenea” (Luca VI, 3-1 ). Oamenii vor să fii bun; bunătatea este unitatea de măsură și atunci „cu ce măsură măsurați vi se va măsura” (Matei VII, 2). Măsura comună este depășită atunci cînd credinciosul iubește pe cei în suferință că pe Domnul însuși, cînd vede în orice nevoiaș pe Domnul (Matei XXV, 34-40). Astfel sînt enumerate unele împrejurări tipice de suferință și unde Domnul se identifică cu suferința, și atunci ceea ce s-a făcut pentru cei în suferință este pentru El. E vorba de a dărui, care în fond se reduce la a ierta, „Și ne iartă nouă greșelile noastre” (Matei Vl. 12) este o cerere echivalentă cu expresia de la Luca în care se cere explicit iertarea datoriilor (Luca XI, 4). Înțelesul acesta este ilustrat de răspunsul pe care Domnul îl dă lui pentru care întrebă: „Doamne, de cîte ori va greși față de mine fratele meu și eu îi voi ierta lui? Oare pînă de șapte ori? Îi răspunde Iisus: „Nu zic ție pînă de șapte ori, ci pînă la șaptezeci de ori cîte șapte”. Cu acest prilej Domnul rostește frumoasa parabolă a celor doi datornici, al cărei sens este să pună în lumină imensul crezămînt și infinita iertare a Tatălui (Matei XVIlI, 21-35).
Iertarea creștină trebuie să depășească pînă și limitele celei mai exacte justiții prevăzute de vechea lege a talionului, necesară la vremea ei, dar aspră și imperfectă față de generoziatatea divină a iubirii: „Ați auzit că s-a zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: să nu stați împotriva celui rău… Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvîntați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei V, 38-44).
Iubirea și iertarea lui Dumnezeu inspiră credinciosului o atît de înaltă și de eroică iubire și iertare încît îl transfigurează și îl face – pe planul și în ordinea sa umană – asemănător cu perfecțiunea lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, pe Cruce, cu o sublimă statornicie, a iertat. La începuturile Bisericilor creștine, în secolele primare, aflam aproape pretutindeni mărturii de acest fel, de martiriu, de iubire și de iertare. Dragostea toate le rabdă, toate le iartă (cf. I Cor. XIII. 4-8).
Iertarea este iubirea în acțiune. Elanul său, cu neputință de analizat, este un nelimitat avînt de dărnicie. Iertarea este dar, este generozitate impetuoasă, infinită. Ea este o dreptate de dincolo de lege, care nu desființează legea, ci o încoronează cu un spor de dărnicie. Căci iertarea reflectă supranaturalul în relațiile dintre oameni. Cel care iartă și celui căruia i se iartă sînt, prin iertare, în raporturi noi; judecata este aceeași, însă a intervenit ceva ca o radicală interviziune, care transformă ura în iubire, ostilitatea în pace, înstrăinarea în prietenie. Cel care iartă „șterge cu buretele” trecutul: și întoarce spatele exigențelor justiției. Iertarea este răsturnarea pornirilor noastre răzbunătoare, discordante și distructive. Ea este creatoare, face dintr-o dată oameni noi, înnoindu-i. Tot ce a fost este ca și cînd n-ar mai fi, tot ce s-a făcut ca și cînd nu s-ar fi făcut.
Iertînd, Dumnezeu a creat un om nou. Omul, cînd iartă, îl imită pe Dumnezeu. Cînd greșește sau cînd păcătuiește, slăbește, se degradează. Cînd iartă se înalță ca un înviat din morți. Forța infinită a iertării, imperativul ei supranatural, este infinit mai puternică decît forța faptei săvîrșite sub influența unei porniri întunecate. Păcatul nu durează. E totdeauna gol și sec. Iertarea însă este miraculoasă reparație a stricăciunilor produse de păcat. Iertarea mobilizează toate forțele supranaturale, tot ce e veșnic în om și-i deschide calea luminoasă spre eternitate.