Iertarea – „Dragostea toate le rabdă, toate le iartă”

Iertarea creștină trebuie să depășească până și limitele celei mai exacte justiții prevăzute de vechea lege a talionului, necesară la vremea ei, dar aspră și imperfectă față de generozitatea divină a iubirii: „Ați auzit că s-a zis: ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. Eu însă vă spun vouă: să nu stați împotriva celui rău… Ați auzit că s-a zis: să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Iar Eu zic vouă: iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blesteamă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugați-vă pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc (Matei V, 38-44).
Iubirea și iertarea lui Dumnezeu inspiră credinciosului o atât de înaltă și de eroică iubire și iertare încât îl transfigurează și îl face – pe planul și în ordinea sa umană – asemănător cu perfecțiunea lui Dumnezeu.
Domnul Iisus, pe Cruce, cu o sublimă statornicie, a iertat. Exemplul Său a fost curând urmat de Sfântul arhidiacon Ștefan care s-a săvârșit rugându-se: „Doamne, nu le ține în seamă acest păcat !” (Fapte VII, 60) Sfântul Apostol Pavel și lunga coloană de martiri s-au jertfit iubind pe cei ce-i ucideau și rugându-se pentru ei, iertând și binecuvântând. La începuturile Bisericilor creștine, în secolele primare, aflăm aproape pretutindeni mărturii de acest fel, de martiriu, de iubire și de iertare. Dragostea toate le rabdă, toate le iartă (cf. I Cor. XIII. 4-8).