Iertarea de păcate

Păcatul, ca definiție, este călcarea legii lui Dumnezeu cu voință și cu știință. Suntem conștienți că este rău, dar facem păcatul din interese meschine sau din cauza nimicurilor care ne înconjoară, precum și din cauza libertății cu care am fost înzestrați de la început. Suntem liberi să facem orice pe pământul acesta. Dar, pentru orice faptă a noastră, vom da seama. Este în Evanghelie un cuvânt cumplit de adevărat: „În zilele acelea, oamenii vor da seama pentru orice cuvânt deșert spus în viață”. Orice cuvânt, orice prostie, orice viclenie se înregistrează undeva, și cândva vom fi confruntați cu noi înșine și cu ceea ce am spus odată în viață. Nu este de glumă. Această vorbă deșartă este o stare de păcat, în care alunecăm foarte des.
Păcatul este, așadar, călcarea legii lui Dumnezeu, cu știință și voință, pe baza libertății noastre depline. Putem face orice, suntem liberi. Ni se pare că nu ne urmărește nimeni, și aceasta ne încurajează parcă la păcat…
– Recunoașterea păcatului
Există un for lăuntric: conștiința, care ne spune totdeauna dacă ceea ce facem este plăcut lui Dumnezeu și nu este o rușine, dacă ceea ce facem este bine sau rău. Desigur, există și conștiințe pervertite, opace – mai mult decît opace – care nu mai pot distinge binele de rău. Daltoniștii, de pildă, confundă culorile, roșu cu verde. Cam așa sunt cei ce trăiesc permanent în acest mediu al păcatului. Și, la drept vorbind, toată societatea noastră este cam daltonistă, pentru că cei așa-ziși „normali” înclină tot mai mult spre acest daltonism, deformând binele și transformându-l în rău.
– Posibilitatea iertării păcatului
Pentru căința cu lacrimi, Dumnezeu ne iartă îndată. De obicei, omul se întoarce la Dumnezeu atunci când are un necaz mare. Atunci strigă, țipă, dă acatiste, face metanii. Când necazul este mare, se roagă fiecare la nivelul lui.
Sfântul Apostol Pavel spune: „M-am făcut tuturor toate, ca pe toți să-i dobândesc”. Adică se apleacă la nevoile fiecărui om și caută să-l ajute, să intre în viața lui, în necazul lui. Sfântul Pavel din partea lui Dumnezeu spune acest cuvânt. De la Dumnezeu împrumută această formulă, pentru că și Dumnezeu face la fel. Dumnezeu caută mântuirea tuturor, nu numai a monahilor. Se mântuiesc nu numai monahii, ci și lumea simplă, de rând, laică. Dumnezeu nu are nevoie de o filozofie foarte bine întocmită ca să asculte rugăciunile noastre. De multe ori un oftat, un suspin din adâncul inimii este de ajuns; o chemare foarte scurtă: „Doamne, ajută-mă, nu mă părăsi”. Un cuvânt sincer și smerit spus cu durere și încredere în acest Dumnezeu, atît de prezent în inima și în conștiința noastră.
Noi Îl alungăm, mereu, pe Dumnezeu prin faptele noastre. Dar dacă ne căim, dacă ne pare rău cu adevărat și dacă nu mai repetăm păcatul, Dumnezeu, întotdeauna prezent, ne iartă îndată și ne ajută.
Sunt foarte multe persoane care au greșit față de Dumnezeu și au fost iertate, începând cu cei doi mari apostoli Petru și Pavel. Pavel prigonește cumplit, la început, Biserica lui Hristos, apoi se întoarce la Dumnezeu și Dumnezeu îl face vas ales al Său. Petru, care a fost totdeauna cu El și I-a făgăduit că-L va însoți până la moarte, la un moment dat a jurat că nu-L cunoaște pe Iisus. Și a fost iertat, dar a plâns toată viața lui pentru această tăgadă.
Toată lumea este plină de păcate. Suntem ca între mii și milioane de microbi. Ne dăm seama în ce mediu suntem și totuși stăm, rămânem pe loc. Ce bine ar fi dacă n-ar fi păcatele pe lume! Am fi ca îngerii – curați, străvezii, luminoși… Dar din nefericire există păcatul, și este lăsat în acest ansamblu universal chiar de la începutul omenirii. Primii oameni au greșit față de Dumnezeu, și după ei, ceilalți toți. (Părintele Arhimandrit Sofian Boghiu – Despre păcat și spovedanie)