Iertarea, cheie a iubirii…

În sufletele noastre, în articulații, în mușchi și-n oase, se țintuiesc din ce în ce mai multe clișee chinuitoare ale amintirilor de zi cu zi. Se țintuiesc greșeli ale celor din jur, fapte diverse, defecte emfatice, vorbe reci ale firii chiar. În măruntaiele noastre am construit cu ușurință anumite bariere voluminoase, frânturi de gânduri chiar, asemănătoare unor mărgele negre și albe înăbușite-n temeliile ființei. Bariere între iertare și iubire, între virtute și păcat. De ce iertare? De ce iubire? Vă veți întreba ce legătură există între aceste două cuvinte cu totul mărețe. Și totuși, să începem cu primul.
Am ajuns să mă întreb din ce în ce mai des și tot mai puternic, de ce ne este atât de greu să iertăm. Să îi iertăm pe ceilalți, să ne iertăm pe noi înșine. Să călcăm peste ocheanul vrajbei dintre noi, să călcăm peste acea însingurare searbădă și posacă crescută-n cămara inimii. Neiertarea de fapt la acest cuvânt mă duce cu gândul ; la însingurare. Mai mă duce cu gândul la tremur de ianuarie, la umbră și ploaie de septembrie.
Când vine toamna, omida își face o gogoașă și se închide singură în ea. Tot așa ne închidem și noi zilnic poate, solitari într-un mănunchi lăuntric, clandestin; într-un lemn putred, obscur și înădușit al neiertării.
Și toți ați simțit cu siguranță gustul amar al putreziciunii …
Iertarea este singura cheie a iubirii. Faptul că nu putem iubi pe cel care ne-a greșit, denotă lipsa acesteia; o lipsă a iertării care ne frământă deseori, pas cu pas, deși nu vrem să recunoaștem. O lipsă care mănâncă din interiorul nostru tot ceea ce este mai candid, mai curat, mai alb. Nu putem deschide inimile noastre fără iertare. Nu putem trezi iubirea , bucuria veșnică , trăirea adevărată, dragostea pentru aproape …Cum nici un ac de siguranță nu poate fi atras fără magnet tot așa nici o comoară nu poate fi atrasă înlăuntrul nostru fără iertare …
Când mă gândesc la aceasta, îmi vine în minte începutul unei cântări din săptămâna Patimilor, care mi-a atras atenția acum ceva timp într-un mod cu totul deosebit: „ Răstignit fiind pe Cruce, tuturor iertare dai, Iisuse (…) „. Cred că acest vers reprezintă definiția cea mai potrivită a iertării. Cu nimic nu se poate compara această iertare izvorâtă din iubirea necuprinsă și neajunsă a Mântuitorului Iisus Hristos, care s-a răstignit pentru păcatele noastre.
Cu nimic din lume nu se poate asemăna. Iar această iertare ne-o dă drept model, mai mult de atât, ne-o dă ca deschidere a unei iubiri nesfârșite, nepieritoare. Nu doar ca o învățătură; ca o pildă de care să ne amintim pe parcursul acestei călătorii ; ci ca o cheie a unei taine nemăsurate. Precum gogoașa până să se desfacă, stă agățată pe firele de iarbă; tot așa și noi să ne agățăm de acest dar suprem al nemuririi, de această cheie a iubirii. Să o dobândim, și cu ea să deschidem drumul spre îndumnezeire.
(Sursa: Ortodoxia Tinerilor, Georgiana-Ionela TOFOLEANU)