Iertarea ca tratament

Iertarea este un act voluntar, liber, prin care nu-i mai considerăm vinovați pe cei care ne-au greșit și nu ne mai simțim vinovați față de cei cărora le-am greșit. Este un proces care ne aduce libertate, adevărat fiind că „iertând altuia, nouă ne iertăm“.
Când sufletul ne doare, și trupul ajunge să sufere. Ne facem analize, căutăm medicamente care blochează doar efectele, uitând să mergem mai departe, spre cauza directă a suferințelor noastre. La baza multora dintre bolile pe care le trăim stă lipsa iertării. În general, acest diagnostic este privit cu reticență. Aceasta pentru că preferăm să ni se vorbească tot în limbajul corpului nostru, cu analize scrise pe hârtie și cu remedii ce se găsesc aliniate, frumos și la îndemână, în numeroasele farmacii care promit răspunsuri simple, cumpărate cu bani. Și pentru că nu dorim să credem că o durere atât de concretă sau o stare de rău localizată în orice parte a corpului nostru poate avea o cauză aparent abstractă și nedozabilă în laboratoarele de analiză. Păstrăm în noi resentimente vechi, dureri neiertate, efectul acestora în suflet fiind asemănător otrăvurilor, care mai apoi se manifestă în bolile trupului.
Iertarea este un tratament, pentru că ne eliberează de sentimentele sau emoțiile negative care întrețin durerea și prin aceasta poate vindeca. Atunci când nu iertăm, păstrăm mânie ascunsă în „ținerea de minte a răului“, amărăciune, autocompătimire. Ne baricadăm în noi înșine după zidurile de durere care nu dispar doar întorcându-ne privirea de la ele.
A ierta nu înseamnă a scuza
Există o dificultate, uneori insurmontabilă, în a ierta greșelile altora și, poate mai mult decât atât, în a ne ierta pe noi înșine. O incapacitate de a vedea dincolo de momentul actual și de a plasa lucrurile într-un cadru mai larg de semnificații și valori. Fără să știm, acest mod de a ne raporta este cauza care ne duce către bolile din care apoi căutăm cu neliniște să scăpăm. Remediile facile sunt primele alese și uneori a afirma că simptomele concrete de boală ar putea fi îndepărtate numai prin modificarea atitudinii noastre pare a fi o simplă afirmație fără acoperire.
Inițial, a simți furie intensă sau mânie pentru o nedreptate trăită este o reacție sănătoasă, firească și uneori salvatoare. Ceea ce ne îmbolnăvește este transformarea acestor sentimente în ură sau în dorință de răzbunare, care ne parazitează și se hrănesc din energia sufletului nostru. E nevoie de timp pentru a ierta. E nevoie de răbdare cu noi, pentru a nu ne pierde pe acest drum, fie în uitarea răului care este doar o ascundere a unei răni ce va ieși iar la suprafață, fie pentru a ne desprinde de gândurile și scenariile în care noi ne facem dreptate, despre care greșit și inutil credem că va vindeca durerea pe care o trăim.
A ierta nu înseamnă a scuza sau a scoate de sub orice responsabilitate pe cel care a greșit față de noi sau chiar pe noi înșine. Nici o vină, fie și una explicabilă, nu este, în sine, scuzabilă. Ea poate fi doar iertată, fără a exclude dreptatea sau a anula consecințele faptelor trăite. Este esențială înțelegerea faptului că iertarea nu este un act de dreptate, ci o faptă de iubire care îl poate reabilita pe cel vinovat și elibera pe noi înșine. Aceasta înseamnă a nu-l confunda pe răufăcător cu fapta sa, ci a urî păcatul, iubindu-l pe păcătos. Fiind o lucrare a iubirii, persoana care iartă trebuie să-și asume liber alegerea pe care a făcut-o, fără a pretinde ceva de la cel pe care îl iartă, pentru că iertarea se dă, se cere, dar nu se pretinde. Este un act al celui ce iartă fără a avea legătură cu cel iertat, cu aprobarea, comportamentul sau reacțiile acestuia. De asemenea, nu implică în mod obligatoriu reluarea relației.
Puterea iertării se manifestă în noi vindecător
Și totuși, de atâtea ori ne este greu, chiar imposibil să iertăm, deși simțim că asta ne-ar ușura, că ne-ar elibera de sentimentele grele care ne țin prizonieri în lanțurile de durere, deși dorim să mergem mai departe, să ne bucurăm, să avem iar încredere. Chiar dacă alegem să privim din perspectiva celui care ne-a rănit și, astfel, ne vine greu „să ridicăm piatra“, uneori chiar nu putem ierta. Dar, rememorând cu sinceritate trecutul, putem găsi momente în care ne-a fost cel mai greu să ne iertăm pe noi înșine, decât pe altcineva. Acest fapt ne poate da un indiciu despre cine este judecătorul cel mai aspru al vieții noastre, despre lipsa cronică de iubire și despre neacceptarea personală care formează ziduri în fața bucuriei după care tânjim.
Un ajutor ar fi să privim iertarea ca pe un dar divin, unul care, deși îl facem altuia sau nouă, este mereu ceva care ni s-a oferit înainte, ca de fapt fiecare lucru din viața noastră. Dacă am învăța să privim ce trăim din perspectiva unui dar din iubire, suferințele sufletului ar fi mai scurte și noi am putea să trăim mai frumos și mai liber.
Când iertăm, se întâmplă cu adevărat ceva extraordinar, dar cu noi, nu cu cel iertat. Acesta poate conștientiza și el minunea și își poate schimba atitudinea sau comportamentul, dar puterea iertării se manifestă în noi. Pe noi ne vindecă, nouă ne dă pacea, nouă ne dă puterea să ne rugăm pentru celălalt și să lăsăm loc ca vindecarea să se producă, recuperând astfel părțile din noi, blocate în conflict și neacceptare.
(dr. Andreea Hefco, Ziarul Lumina)