Iertare și dezlegare

Viața omului este o continuă cădere și ridicare, spunea un avvă în filele Patericului. Cum firea omului se află supusă permanent scăderilor, este necesar să ne plecăm genunchii la scaunul Sfintei Spovedanii mai des, unde Preamilostivul Dumnezeu așteaptă să ne întindă brațele Sale iubitoare, precum în arhicunoscuta parabolă a fiului risipitor, ca să ne smulgă din ghearele morții și să ne redea demnitatea de fii ai Săi. Gestul duhovnicului de a ne așeza pe creștet epitrahilul tocmai acest aspect îl surprinde. Ca ființe purtătoare de trup, avem nevoie de asemenea acțiuni concrete pentru a simți și fizic binecuvântarea primită de la Hristos, prin mâna și gura slujitorului Altarului. Din aceeași categorie de gesturi liturgice face parte și punerea mâinilor preotului pe creștetul celui care s-a spovedit în timpul rostirii formulei de dezlegare. Duhovnicii au învățat gestul liturgic de la Însuși Mântuitorul Hristos, care dorind a o tămădui pe femeia gârbovă, punându-Și mâinile asupra ei, a rostit: „Femeie, ești dezlegată de neputința ta” (Luca 13, 12-13). Or, dezlegarea de păcate reprezintă exact izbăvirea de „gârbovirea duhovnicească”. Punerea mâinii duhovnicului pe creștetul credinciosului mai are o semnificație: Taina Spovedaniei mai este numită și „al doilea botez”, altfel spus, o nouă creație. Actul ritualic evidențiază, așadar, prezența „mâinii” lui Dumnezeu, care re-creează firea umană căzută.
De aceea, punerea mâinilor pe creștetul credinciosului în cadrul Sfintei Taine a Spovedaniei nu este opțională, ci obligatorie, semnificând prezența mâinii lui Dumnezeu peste cel venit să se împace cu El. În Biserica noastră se folosește formula alcătuită de Sfântul Mitropolit Petru Movilă; influențat de scolastica apuseană, el a părăsit, parțial, vechea formulă bizantină, în favoarea celei latine: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ți ierte ție, fiule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin”. Formula greacă sună astfel: „Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit nevredniciei mele, eu umilitul și păcătosul nu pot să iert pe pământ păcatele, fără numai Dumnezeu, dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: cărora le veți ierta păcatele, vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute, pentru acela și noi îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele și toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neștiință, fie din uitare, să ți le ierte Dumnezeu în veacul de acum și în cel viitor”. Să remarcăm că formularea dezlegării din rânduiala grecească se arată mult mai greoaie și mai lungă, punând în dificultate preotul, mai cu seamă în timpul posturilor, când are mai mult de spovedit. De altfel, conținutul formulelor de dezlegare la Taina Spovedaniei a variat adesea de-a lungul istoriei.
În iconomia Tainei Pocăinței, dezlegarea are un rol esențial, căci prin ea se manifestă și lucrează harul tămăduitor al lui Hristos care distruge, înlătură toată neputința, restaurează sufletul, restituindu-i sănătatea și harul primit la Botez, dar pierdute ulterior în parte, din pricina păcatelor. Dezlegarea îl asigură pe penitent că păcatele trecute i s-au iertat și-i oferă simțământul eliberării interioare, al păcii și bucuriei duhovnicești; creștinul se spovedește nu numai în urma părerii de rău pentru greșelile comise, ci și din dorința de a-și regăsi nevinovăția firii restaurate la Botez, pângărită prin păcate. Din acest punct de vedere, pocăința este îndreptată înspre viitor. După dezlegare, ne aflăm din nou împăcați și uniți cu Biserica, fiindcă păcatul ne separase de trupul lui Hristos, de harul îndumnezeitor, de comuniunea sfinților, de comunitatea bisericească. Dar dacă, în urma mărturisirii, a examinării stării penitentului, duhovnicul nu se convinge de hotărârea și angajarea concretă a creștinului de a părăsi păcatul, poate amâna dezlegarea, cu scopul de a-l determina la o implicare efectivă în lupta cu răul. Amânarea dezlegării îl oprește automat pe credincios să se apropie de Sfântul Potir. Nerostirea formulei de dezlegare nu presupune un refuz, ci urmărește mai degrabă o conștientizare a fiului/fiicei duhovnicești spre a sa îndreptare.
(Arhim. Mihail Daniliuc, Ziarul Lumina)