Ieri și azi

Dacă n-ai trăit deliciile „epocii de aur”, greu poți desluși sumedenia de particularități, mobiluri, piedici, apăsări, și chiar necesitatea falsei semnalizării la stânga pentru a cuteza cel mai mic pas în cealaltă direcție! Cultura română era condusă după cu totul alte criterii, din păcate rămase în uitare; ceea ce azi este la îndemâna oricui, se obținea atunci extrem de greu și mai totdeauna în funcție de rigorile momentului, oscilante după cheful cutărui șef care, la rându-i, aplica orbește „indicațiile de sus”, cel mai ades după formula „ce se taie, nu se fluieră”. Văd, acum, că actorii se revoltă fiindcă bugetul teatrului X, suplimentat cu un milion de euro față de anul trecut, este redus la capitolul „colaborări și servicii”. Mă întreb ce-ar face în situația de pe vremuri, când statul hotărâse să nu mai dea nici un ban instituțiilor de spectacole, obligate, absurd și imposibil, să se „autofinanțeze”. N-a protestat deschis nimeni la vremea aceea, fiindcă pur și simplu era imposibil: o facem acum („cere și ți se va da!”) când totul se poate și lefurile actorilor s-au dublat, în unele cazuri, s-au triplat, iar existența scenei românești este, oricum, financiar nepericlitată. Să se știe: instrumentiștii Filarmonicii ieșene primeau, prin 1985-1986, doar 23% din modesta lor retribuție, iar personalul Operei 35%. Doar Teatrul Național, la Iași, plătea lefurile întregi, însă cu enorm efort, prin soluții pompieristice, toate în afara legii. Ce ar jubila DNA-ul de n-ar interveni prescripția! Sigur, nu-i un argument, mizeria de altădată nu poate legitima rășluiri în 2019, una-i una, alta-i alta, dar dacă înaintașii au trebuit să accepte fără crâcnire decizii absurde și umilitoare, nu trebuie uitat că, în astfel de incredibile condiții, spre cinstea lor, au menținut instituțiile în funcție, izbutind și acte artistice-eveniment din pură iubire față de profesie, față de publicul statornic, față de scândura scenei… Cineaștii noștri se tânguie, se ceartă, contestă, reclamă – viața merge înainte, o ținem din festival în festival și, cum-necum, filme se fac, obținându-se prestigioase certificări internaționale. Dar știe cineva cum funcționa, pe vremuri, mecanismul cinematografiei române? Mă număr printre puținii care l-au cunoscut din interior și consider că-s de-a dreptul dator să dau curs îndemnului cronicăresc „să se știe!”, nu de alta, dar cei câțiva care au făcut parte din sistem tac, iar cei ce n-au habar vorbesc în dodii pe la posturile TV. Am fost membru în Comisia Națională a Cinematografiei; îi luasem locul lui Titus Popovici, exclus ca incomod, urmată de numirea unui scriitor din provincie (pentru prima și ultima dată în istoria instituției) care n-are „spatele” predecesorului și nu-i amestecat în cârdășiile ce populează fața nevăzută a cinematografiei, deci, nu ne va da de lucru – ăsta ar fi fost subsemnatul. Comisia era compusă aproape exclusiv din diletanți cu ștaif și morgă. Dorind „să acopere” toate sectoarele sub aspectul reprezentării pur și simple, onoratul organ cuprindea șefi: ai armatei, ai UTC-ului, ai pionierilor, ai sportului, ai învățământului ș.a.m.d. Șefii fiind, cum se știe, ultra-ocupați, își trimeteau adjuncții. Nici unul nu avea elementara pregătire care să-i justifice dreptul de decizie într-ale filmului! Planul de producție al Cinematografiei pe anul viitor nu era altceva decât o salată de lozinci despărțită în așa-zise capitole tematice. Deci, nu scenariștii ori regizorii propuneau, ci Consiliul Culturii comanda filme pe o anume temă. Un scenariu, chiar genial, n-avea nici o șansă să intre în planul de producție dacă nu se găsea cineva care să aducă din condei rezumatul și prezentarea către vreo pătrățică tematică. Toată lumea, de sus până jos, știa că se minte. Și toată lumea mințea: mai cu un oftat, mai făcând cu ochiul, mai cârtind… Toate filmele la adresa cărora am avut observații esențiale (proletcultism, festivism, precaritate artistică) ajungeau repede…în producție. Ba am constatat că unele scenarii tâmpe, pe care mă străduiam să le abat din drumul către Buftea prin referate alcătuite cu grijă, dar fără echivoc, se aflau de mult… în producție! O tempora! Voi detalia în volumul al doilea al „Jurnalului”, ce urmează să apară către sfârșitul acestui an.