Dumnezeu este iubire

Ierarhia iubirii



Iubirea dumnezeiască se manifestă neîncetat, cuprinzând întreaga lume văzută și nevăzută. Foto: Fernando AUDIBERT
Iubirea dumnezeiască se manifestă neîncetat, cuprinzând întreaga lume văzută și nevăzută. Foto: Fernando AUDIBERT

Dumnezeiasca iubire se manifestă neîncetat, având dimensiuni cosmice, cuprinzând întreaga lume văzută și nevăzută. Că Dumnezeu este iubire știe întreaga suflare omenească, și chiar dacă cineva nu are cunoștințe teologice de adâncă profunzime, simte lăuntric chemarea Creatorului, Mântuitorului și Sfințitorului spre asemănare și spre sfințire. Iubirea Treimică are capacitatea de a atrage și de a cuprinde întreaga omenire. Ea e mai presus decât orice gândire filozofică bine șlefuită, este mai mult decât toate câmpurile magnetice cunoscute, neavând legătură cu forța gravitațională, nici cu vreo lege a fizicii, nici nu-i reacție chimică și nu e nimic din câte poate omul cuprinde cu mintea, pentru a încerca să stabilească în scris o mărginită și săracă definiție.
Înțelegerea acestei minunate taine a iubirii poate fi un proces îndelungat și anevoios pentru unii sau, pentru alții, poate naște în sufletul omului, pocăit și îndreptat, dorul de Dumnezeu și dorința necondiționată de a trăi permanent cu mintea și cu inima în infinita descoperire a iubirii dumnezeiești. Cei mai fericiți sunt sfinții, pentru că ei au pus mai presus de oricine și de orice toată dăruirea în slujba oamenilor, împlinirea temeinică a poruncilor dumnezeiești și comuniunea deplină, prin aprofundarea virtuților, cu și în Hristos Domnul.
Văzând acest urcuș duhovnicesc, ne identificăm micimea fiecăruia dintre noi și realizăm cât de departe suntem, uneori, de poteca ce urcă spre Cer. Dar, oare, pe cine iubim noi întâi? Care sunt prioritățile noastre de zi cu zi? Care este gândul cel mai adânc al eului nostru? Aceste întrebări, și nu numai, ne provoacă la o cunoaștere de sine cât mai lăuntrică și cât mai sinceră în raport cu manifestarea iubirii dumnezeiești. De multe ori ne regăsim în acea stare a lipsei de percepție a iubirii în general, cauzată de instalarea unei nepăsări aproape totale cu privire la aproapele nostru. Alteori ne asemănăm cu păgânii, care se iubesc doar pe ei înșiși, prin toate manifestările firești de fiecare zi. De aici rezultă cea mai prăpăstioasă latură a iubirii de sine, care se caracterizează prin păreri foarte bune despre noi, coborâte în adâncurile gândurilor noastre spre a hrăni vanitatea ascunsă și vicleană. Aici se naște idolul iubirii personale, al eului, în care nu se mai află nimeni, unde nu mai poate pătrunde cineva, fiindcă am blocat voit toate ușile, ale pocăinței, ale iubirii de Dumnezeu și de aproapele. Tot aici se naște cea mai acută și profundă boală, a egoismului malefic menit să atrofieze toate simțurile duhovnicești.
Din acest abis tendențios și respingător trebuie să iasă omul, pentru a-L iubi mai întâi pe Dumnezeu, pe Care trebuie să-L lase să intre, să curățească zidirea mâinilor Lui și să sfințească cu darurile Sale, pe care le revarsă asupra tuturor prin Sfintele Taine, necondiționând pe cineva, asemenea oamenilor. La această reacție nedefinită participă harul dumnezeiesc la împreuna-lucrare cu voința umană spre dobândirea bucuriei neașteptate și fericirii veșnice. Orice alt procedeu uman, și nu numai uman, duce la pierderea harului, la segmentarea și delimitarea sentimentelor și de aici la imposibilitatea moștenirii Împărăției lui Dumnezeu.
Însuși Hristos Domnul atrage atenția asupra acestui pericol, nu pentru că vrea oexclusivitate a iubirii pentru Sine ca Dumnezeu sau pentru că ar avea nevoie de iubirea noastră, ci pentru că suntem părticică din El și fericirea noastră stă în iubirea de Dumnezeu: „Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine“ (Matei 10:37-38). Încercarea de a concepe altă variantă a ierarhizării dragostei decât cea prezentată în aceste versete nu face altceva decât a crea o altă formă de religie, practic, o întoarcere la păgânătatea întunericului, la neînțelegerea a toată creația, la neacceptarea revelației, deci la un neolitic spiritual, în așteptarea unor explicații existențiale.
Problematica ierarhiei iubirii poate genera multiple conflicte, tocmai pentru că unii oameni nu au înțeles și nici nu vor să priceapă că Dumnezeu este iubire nemărginită și că se află în fiecare dintre noi prin suflarea de viață, pe care a înfăptuit-o ca cea mai minunată și sfântă lucrare a creației Sale.
(Pr. Horia Nicolae PRIOTEASA)



Recomandări