Icoana paradisiacă a Postului (II)

Sfântul Ioan Hrisostom raportează experiența postului la momentul genezei omului. Conform perspectivei sale asupra postului, porunca amintită de Moise în Facere, 2,16-17 este prima confruntare a omului cu această provocare. Nu momentul căderii face necesar postul, ci „mântuirea sufletului”, prioritara pentru întâlnirea edenică dintre Dumnezeu și om. Mântuirea și postul sunt până la urmă expresii ale modului paradisiac de viețuire, pe care este chemat omul să-l împlinească.
În același timp, este în rai o tensiune produsă în mare parte de responsabilitatea oamenilor față de lume. Porunca sau sfatul divin, înțeles ca icoană a postului, nu face decât să prezinte modul în care trebuie asumată această direcție a destinului uman. Ceea ce omul primește prin această poruncă nu doar ca sfat, ci ca dar făcător de viață, este posibilitatea de a se exprima liber în relație cu Dumnezeu și cu lumea. Darul libertății este rațiunea ultimă a postului conform experienței paradisiace umane.
Căderea doar a modificat condițiile postului, ale exersării libertății umane. În continuare, sfântul Ioan arată că Adam nu a păzit porunca și, fiind biruit `de neînfrângerea pântecelui, a fost osândit la moarte`. Vrăjmașul a urmărit să desființeze tocmai posibilitatea omului de a se raporta liber la Dumnezeu și la zidirea întreagă. Urmarea este moartea, nu doar a celui întâi-zidit, ci a întregii creații, în sensul că ignorarea postului de către oameni provoacă di soluția spirituală a făpturii.
Pentru cei răscumpărați din moarte de Hristos, icoana paradisiacă a postului, despre care vorbește părintele antiohian, continuă să reprezinte chemarea divină la asumarea libera a existenței. În cele din urmă, postul împlinit după modelul Mântuitorului este (și) răspunsul eclesial la această chemare duhovnicească… (preot Nicolae-Cristian Cad)