Brațul orizontal al icoanei Învierii
Omenirea care Îl înconjoară pe Mântuitorul reprezintă, de fapt, icoana iubirii divine, o rememorare a gestului de pe Cruce în care El, murind cu brațele deschise, a îmbrățișat întreaga lume. Întotdeauna apar protopărinții neamului omenesc, Adam și Eva, pe care Mântuitorul îi apucă efectiv de mână, cu un gest plin de forță, și îi ridică din mormintele în care zăcuseră până atunci și din care nu puteau ieși singuri. Ei sunt reprezentați întotdeauna foarte în vârstă, ca unii ce au așteptat îndelung izbăvirea. Uneori, Hristos îl trage de mână doar pe Adam, ca o accentuare a întâlnirii dintre „Adam cel vechi“, cel care a căzut, și „Adam Cel Nou“, Care a venit să-l ridice. Astfel, icoana devine întâlnirea tulburătoare a celor doi Adam, care coincid acum și se identifică nu atât în kenoza Întrupării, cât în slava Parusiei.
În rândul drepților se remarcă întotdeauna chipul Sfântului Ioan Botezătorul și Înaintemergătorul, cel care după moarte a ajuns în iad, binevestind și aici apropiata venire a lui Hristos. Mai sunt prezenți și unii din profeții Vechiului Testament, David, Solomon (ca fiind unii ce au așteptat și vestit izbăvirea), Moise (ca unul care îi anunțase pe evrei că „Prooroc din mijlocul tău și din frații tăi, ca și mine, îți va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultați“, Deut. 18,15), dar și Abel, ca primă jertfă umană.
Brațul vertical al icoanei se regăsește în însuși sensul cuvântului anastasis, însemnând ridicare, înălțare. Uneori, chiar veșmântul Mântuitorului sugerează această coordonată verticală. Dorind a vizualiza puterea cu care El S-a pogorât la iad, iconarii au pictat uneori o parte a veșmântului fluturând în sus, urmând firesc legile fizicii, ca o indicare a drumului străbătut, dar și o subliniere a celui de întoarcere, de ridicare.
La cele două capete ale coordonatei verticale se află, în partea cea mai de jos, iadul, iar în partea cea mai de sus, cerul. „Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului și ai sfărâmat încuietorile cele veșnice, care țineau pe cei legați, Hristoase; și a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt.“ (Irmosul Cântării a 6-a din Utrenia Învierii) Adâncul negru ce se cască în josul icoanei reprezintă iadul, unde se citește chipul morții, legată de mâini și de picioare și cu o funie de gât. La picioarele Mântuitorului se află dispuse adesea pe diagonale cele două porți ale iadului, care nu au fost doar deschise, ci desființate, scoase din țâțâni. După cum consemnează Evanghelia lui Nicodim, la pogorârea lui Iisus Hristos în iad a răsunat un glas asemenea tunetului și zvonului furtunii: „Ridicați-vă porțile, stăpâni (ai iadului), deschideți-vă porți veșnice, ca să intre Împăratul slavei…“, la care stăpânul iadului a zis nelegiuitelor lui slugi: „Închideți porțile de aramă și puneți zăvoarele de fier; luptați vitejește“. Și din nou a răsunat glasul cel de asemenea cu tunetul: „Deschideți porțile, dați de o parte porțile veșnice, ca să intre împăratul slavei…“. În unele icoane apar mai multe detalii legate de această înfrângere definitivă a morții, lanțurile sfărâmate, cheile, lacătele zdrobite, îngerii care îl leagă pe satana.
Cum nu doar omul a fost restaurat, ci și cosmosul întreg, e firesc ca și el să fie prezent în icoană sub forma munților ce încadrează în partea superioară întreaga scenă. Faptul că Învierea este manifestarea demnității împărătești, explică prezența slujitorilor Împăratului cerului și al pământului, îngerii, cu atât mai mult cu cât evenimentul nu este preamărit doar de cei direct implicați, oamenii, ci și de îngeri – „Învierea ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri și pe noi pe pământ ne învrednicește cu inimă curată să Te mărim“ – motiv pentru care în partea superioară a icoanei se află doi îngeri, adesea ținând în mâini însemnele Patimilor.
Paștele, trecere de la robie la libertate, de la moarte la viață
„Paștile cele sfințite astăzi nouă s-au arătat, Paștile cele nouă și sfinte, Paștile cele de taină, Paștile cele preacinstite, Paștile Hristos-Izbăvitorul; Paștile cele fără prihană, Paștile cele mari, Paștile credincioșilor, Paștile care au deschis nouă porțile Raiului, Paștile cele ce sfințesc pe toți credincioșii.“ Pentru evreii Vechiului Testament, Paștele însemna trecerea de la robie la libertate. Pentru noi, el înseamnă trecerea de la robia păcatului la libertate, de la moarte la viață, de la întuneric la lumină, ca un nou Exod, un drum identic cu cel al Crucii, întrucât acesta este singurul care duce către bucuria Învierii, fapt care explică prezența Crucii în această icoană. (prof. dr. Mihaela Palade)
