Icoana – între canon și inspirație

Canonul n-a constituit niciodată o piedică. Forma canonică descătușează energia creatoare a artistului, îl ajută să obțină noi realizări, îi sporește avântul creator, îl eliberează de nevoia de a repeta ceea ce este perimat; exigențele impuse de forma canonică sau, mai bine zis, acest dar pe care omenirea îl oferă artistului prin forma canonică constituie o eliberare, nu o constrângere. Artistul care își imaginează, din ignoranță, că, daca n-ar exista forma canonică, ar realiza ceva măreț seamănă cu cel care, mergând pe jos, consideră că îl împiedică pământul tare pe care pășește și căruia i se pare că, dacă ar pluti în aer, ar putea ajunge mai departe decât mergând pe pământ. În realitate, un asemenea artist, respingând o formă perfectă, se agață, inconștient, de resturile și de țăndările întâmplătoare și imperfecte ale unei forme preexistente, lipind acestor rămășițe derizorii eticheta de „creație”.
Artistul adevărat tinde cu tot dinadinsul către frumos, un frumos obiectiv, adică o întruchipare artistică a adevărului lucrurilor, fără să-și bată capul cu chestiuni egoiste, mărunte, fără să se întrebe dacă este primul sau al o sutălea care vorbește despre adevăr. Contează doar ca acesta să fie adevărul și atunci valoarea operei se va impune de la sine. După cum orice om viu își pune întrebarea dacă trăiește sau nu în spiritul adevărului și nu dacă viața sa seamănă cu cea a vecinului, tot așa adevăratul artist trăiește pentru adevăr și este convins că o viață fidelă adevărului este implicit inconfundabilă și irepetabilă în esența sa, că adevărul nu poate exista decât în fluxul istoriei umanității, nu ca ceva expres inventat; numai în acest sens putem vorbi de viața în artă. Artistul care se bizuie pe canoanele artistice general-umane, cristalizate în timp și în spațiu, găsește în ele, și prin ele, forța de a reda realitatea percepută în mod plenar, convins că lucrul său, făcut în deplină libertate, nu va fi un dublet al lucrului altuia, singura lui grijă fiind să știe dacă este sau nu adevărat. A ține seama de un canon înseamnă a avea conștiința că te afli în relație cu umanitatea, că ea „n-a trăit zadarnic”, că nu s-a aflat în afara adevărului și că, ajungând la un adevăr verificat și purificat de generații și de sobornicitatea popoarelor, acest adevăr a fost cuprins și întărit de un canon.
– Cu cât obiectul artei este mai di¬ficil, cu atât mai mare trebuie să fie atenția acordată canonului artistic respectiv
Se impune, în primul rând, să se înțeleagă sensul canonului, să se pătrundă în miezul său ca într-un concentrat de inteligență al umanității și, odată atins acest nivel printr-o mare tensiune spirituală, artistul să-și pună întrebarea: cum îmi apare mie, de la nivelul meu de artist individual, adevărul lucrurilor? Este binecunoscut faptul că această tensiune, împreună cu rațiunea individu¬ală, în forme general-umane, deschide izvorul creației. Dimpotrivă, artistul care, din slăbiciune și orgoliu, evită formele comune ale umanității rămâne la un nivel inferior, incapabil să-l depășească; în cazul acesta, nivelul respectiv nemaiputând fi considerat personal, ci inconștient și întâmplător. Vorbind la figurat, înmuierea degetului în călimară în locul peniței, nu reprezintă, câtuși de puțin un semn de originalitate și nici inspirație deosebită, chiar dacă cineva a reușit să scrie versuri prin acest procedeu. Cu cât obiectul artei este mai di¬ficil și îndepărtat de viața de fiecare zi, cu atât mai mare trebuie să fie atenția acordată canonului artistic respectiv, atât în privința responsabilității pe care o implică o asemenea artă, cât și a experienței minime necesare pentru rea¬lizarea ei.
– Biserica este întotdeauna creatoare și plină de vitalitate
În raport cu lumea spirituală, Biserica este întotdeauna creatoare și plină de vitalitate; ea nu urmărește nicicum să ia apărarea vechilor forme ca atare li nici nu le opune altele noi, numai fiindcă sunt noi. Concepția eclesială despre artă a fost, este și va fi realismul. Aceasta înseamnă că Biserica, „stâlp și teme¬lie a adevărului”, cere un singur lucru: adevărul. Adevărul în forme noi sau vechi? Biserica nu pune o asemenea întrebare; ea cere însă ca ele să fie conforme cu adevărul. Dacă această dovadă este făcută, ea își dă binecuvânta¬rea și le însușește, trecându-le în tezaurul său de adevăruri, iar dacă nu este așa, le respinge.
Atunci când canonul artistic comun întregii umanități, cunoscut și verificat de conștiința universală, este respectat, el devine o garanție că icoana redă un adevăr recunoscut, că ea descoperă încă un element de adevăr. Când canonul nu este respectat, atunci opera se situează fie sub limita de admisibilitate, fie aduce o nouă revelație care trebuie verificată. În cel de-al doilea caz, pictorul trebuie să înțeleagă că este dator să răspundă cu opera sa. Rațiunea soborni¬cească a Bisericii nu poate să nu-i întrebe pe Vrubel, Vasnetov, Nesterov și alți pictori de icoane dacă își dau seama că nu înfățișează ceva imaginat și alcătuit de ei, ci o realitate care există aievea, dacă în legătură cu această realitate au spus sau nu adevărul, și atunci înseamnă că le-a reușit o icoană „de primă apariție”, acestea depășind ca număr toate icoanele văzute de Sfinții Părinți de-a lungul întregii istorii a Bisericii, sau dacă au dat expresie unui nou ade¬văr. Aici nu se pune problema dacă figura unei femei este redată bine sau rău, cu atât mai mult cu cât acest „bine” sau „rău” depinde într-o însemnată măsură de pictor, ci dacă ea este sau nu Maica Domnului. Dacă artistul nu poate face dovada identității persoanei pe care o pictează, fie și numai în forul său lăuntric, atunci se produce confuzie și sminteală sufletească: oare nu va fi „spus” penelul pictorului un neadevăr despre Maica Domnului? (Pavel Florenski)