În lucrarea sa „Spiritualitate și comuniune în liturghia ortodoxă”, părintele Dumitru Stăniloae abordează în „Preliminarii” rolul și semnificația sfintelor icoane în contextul cultului ortodox. Prezentarea noastră referitoare la situarea icoanei în cadrul liturgic, va urma îndeaproape argumentarea cunoscutului teolog român. Mai întîi vom vorbi despre justificarea sfintelor icoane care, cum vom vedea, înainte de toate este de natură doxologică. „Noi ne închinăm Domnului Hristos și cinstim pe Maica Domnului și pe sfinți, și prin icoanele care îi reprezintă”. Această afirmație a părintelui Stăniloae conține sintetic esențialul privitor la îndreptățirea sfintelor icoane. Prin însăși natura lor de obiecte liturgice, ele sînt destinate închinării credincioșilor, închinare îndreptată către persoanele sfinte reprezentate. Sub acest aspect trebuie remarcată deosebirea majoră dintre cultul neotestamentar, creștin, și cel veterotestamentar, iudaic. După cum se știe, Vechiul Testament interzice chipurile și asemănările lui Dumnezeu ca obiecte de venerare (Ies. 21,4; Deut. 5,18,19). Deși teologia iudaică admitea valoarea simbolurilor sacre, înțelese ca semne vizibile ale manifestării puterii lui Iahveh – după cum vedem în cazul unor elemente de cult ca mielul pascal, toiagul lui Aaron, Cortul sfînt, chivotul Legii, s.a. – riscurile confundării lui Dumnezeu cu natura determinau reticența profeților față de obiectele sacre. Aceasta cu atît mai mult cu cît neamul lui Israel viețuia între popoare idolatre, care nu o dată i-au influențat negativ religiozitatea. Cum subliniază părintele Stăniloae „nu recunoașterea unei lucrări a lui Dumnezeu în obiectele naturale și cu deosebire în simbolurile sacre, indicate de Dumnezeu în mod supranatural era interzisă în Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu Însuși.
Acesta e motivul pentru care Vechiul Testament a interzis idolul, dar a recomandat vederea măririi lui Dumnezeu în toate și în mod special în anumite obiecte în care Dumnezeu a arătat printr-un act supranatural că a lucrat și lucrează, adică în simbolurile sacre folosite în cult. Prin idoli se pierdea conștiința deosebirii lui Dumnezeu de natură. Prin simbolul natural și sacru se menținea conștiința acestei deosebiri. Prin idol poporul Israel ar fi pierdut conștiința unui Dumnezeu superior naturii, deci conștient, personal, superior naturii și deosebit și liber de ea. Prin simbol ei păstrau credința în Dumnezeu diferit de lume, transcendent ei, și practicau o legătură concretă cu El, prin adorare, prin cult, prin rugăciune, pe temeiul credinței că acest Dumnezeu îi poate apăra chiar față de greutățile naturii, față de legile ei implacabile. Prin simbol vedeau toată lumea într-o dependență de acest Dumnezeu personal, superior în putere naturii, atotputernic față de ea, proniator al ei și în mod deosebit al oamenilor.
În contextul religiei creștine fundamentată pe în-omenirea Cuvîntului lui Dumnezeu, statutul obiectelor sacre se modifică simțitor. Cum am văzut în secțiunea referitoare la temeiul hristologic al icoanei, Întruparea legitimează deplin imaginile sacre. Pentru părintele Stăniloae esențial nu este atît faptul Încarnării lui Hristos, ci mai ales proximitatea aflării Sale în raport cu neamul omenesc, înțeleasă dintr-o perspectivă interpersonală. Deci faptul că a doua persoană a Sfintei Treimi, Iisus Hristos, “S-a pogorît din ceruri” intrînd într-un dialog nemijlocit cu neamul omenesc aflat sub incidența păcatului originar, implică în mod necesar posibilitatea păstrării acestei relații directe, “față către față”, dintre om și Dumnezeu.
Iată deci, justificarea personalistă a necesității icoanei. Dacă am vorbit anterior despre icoanã ca obiect simbolic, datorită funcției sale de mediere între lumea sensibilă și lumea inteligibilă, putem dezvolta acum acest caracter intermediar înțelegînd icoana ca pe un mediu al dialogului, în cadrul cultului, între om și Dumnezeu. În termeni metaforici, icoana reprezintă o veritabilă fereastră prin care om și Dumnezeu se pot privi față în față. “S-a apropiat Împărăția cerurilor”, deci lumea nevăzutelor ne este accesibilă, căci ea se află în proximitatea lumii noastre. Tocmai icoanele sînt cele care mărturisesc această apropiere ne mai întîlnită în lumea precreștină. Tot părintele Stăniloae remarcă “că respingerea icoanei e proprie celor ce resping în general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil cu noi prin vreo putere oarecare”. Însă contribuția sa esențială nu se rezumă la consemnarea aspectului negativ al relaționării la icoană. Mult mai importantă ne pare a fi “teologia chipului” dezvoltată de părintele Stăniloae ca justificare superlativă a importanței icoanei:
„Fața omenească este prin ea însăși mijlocul de comunicare între oameni. Fața nu e dată omului pentru o existență a lui în izolarea individualistă. Din acest punct de vedere există o mare identitate de rol între față și cuvînt. Amîndouă sînt date insului pentru a se comunica altora. Ele sînt date omului pentru că el este persoană, deci subiect comunicabil, subiect pentru alte subiecte. Ca persoană omul nu există numai pentru sine, ci și pentru ceilalți, sau se realizează pe sine în comunicare cu ceilalți. Omul este ființă interpersonală, noi creștinii spunem că este ființă tripersonală, după chipul Sfintei Treimi, pentru că totdeauna două persoane care vorbesc au în vedere o a treia persoană, sau pe el multiplicat. Lucrurile intră în preocuparea lor numai ca obiecte care-i interesează în comun, ca obiecte care sînt între ei, dorind să și le dea, sau să și le ia.
Fața ține de om, pentru că el este pentru alții și prin față își arată trebuința să fie cu ei, să se intereseze de ei și alții să știe că el se interesează de ei. Fața nu aparține cuiva în izolare. Fața e proiecția inevitabilă a insului spre ceilalți. Ea ține de el, pentru că el ține de ceilalți.
De aceea a luat Fiul lui Dumnezeu față omenească. El a arătat prin aceasta interesul Lui față de noi, voința de a comunica cu noi. (www.ortho-logia.com )
