Icoana – fereastră către Împărăția lui Dumnezeu

Sfintele icoane împodobesc de veacuri sfintele lăcașuri, dar și casele credincioșilor creștini. Cultul cinstirii sfintelor icoane s-a statornicit la Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787. Părinții Bisericii ne învață că, prin cinstirea icoanei, noi nu ne închinăm materiei din ea, ci persoanei pe care ea o înfățișează. Icoana devine sfântă atât prin sfințenia chipului pictat pe ea, cât și prin sfințirea pe care preotul o săvârșește cu harul Duhului Sfânt. În cateheza ce urmează primim o expunere concisă a învățăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.
I. Pregătirea aperceptivă.
După învățătura ortodoxă, cinstirea sfintelor icoane este parte integrantă a cultului bisericesc. Așa se explică faptul că, în Ortodoxie, nu există serviciu religios sau ritual liturgic fără prezența icoanei. Părinții Bisericii au văzut în icoanele sfinților prezența lui Hristos și a Duhului Sfânt, a energiilor dumnezeiești necreate, dar și o cale de a-L vedea pe Dumnezeu mai lămurit, prin contemplare. Or, icoanele înlesnesc această contemplare, fiind „ferestre care dau spre priveliștea de dincolo“, după cum le numea cunoscutul teolog rus Paul Florensky.
II. Cateheza de față are ca obiectiv o expunere concisă a învățăturii ortodoxe cu privire la sfintele icoane.
III. Tratarea:
a. Icoana – obiect de cult. Etimologic, cuvântul icoană provine din grecescul ikona, care se traduce prin asemănare, imagine, portret». Sfăntul Ioan Damaschinul (†749) o definește drept „reprezentare a unui sfânt sau a unei scene biblice“. Prin ritualul de sfințire a icoanei se produce o legătură între imagine și prototipul ei, între cel care este pictat și pictura însăși. Astfel, prin puterea acestei prezențe harice se sfințește orice icoană, care devine din tablou religios icoană făcătoare de minuni, obiect de cult, venerat în biserică și în casele creștinilor.
b. Temeiuri scripturistice:
În Vechiul Testament, Dumnezeu cel Nevăzut nu putea fi zugrăvit în icoane. Însă, la porunca Domnului, Moise va ridica în Templul Sfânt «i»heruvimii slavei«/i» (Ieș. 25, 18-21; Ieș. 26, 31; II Par. 3, 14; comp. Evr. 9, 5).
În Noul Testament,Domnul Hristos, „chipul (icoana) lui Dumnezeu celui nevăzut“ (Col. 1, 15) și „chipul ființei lui Dumnezeu“ (Evrei 1, 3), S-a smerit pe Sine, luând chip de rob (Filip. 2, 7), ca pe om să-l mântuiască. „Cuvântul S-a făcut trup“ (In. 1, 14). Întruparea devine, astfel, temeiul de bază al teologiei icoanei. Necinstind icoana, necinstești Întruparea.
c. Rațiunea existenței icoanei este bine lămurită de către Sfântul Ioan Damaschinul, care, combătându-i pe iconoclaști, spune: „Fiindcă sfinții au fost plini de Duhul Sfânt, în viață fiind, chiar și când au trecut la cele veșnice, harul Sfântului Duh s-a pogorât asupra lor în morminte și asupra chipurilor lor în icoane, nu în esență, ci după lucrare“. Așadar, lucrarea Duhului – condiție a vederii duhovnicești a lui Hristos (In. 15, 26), este esențială pentru teologia icoanei. Sfântul Vasile cel Mare (†379) spune că «i»ceea ce cuvântul transmite prin auz, pictura arată în tăcere și prin imagine,«/i» devenind astfel o carte de teologie, ce transpune dogma în culori.
d. Funcțiile icoanei:
– dogmatică – mărturisire de credință în Întruparea Mântuitorului;
– harismatică – sau sfințitoare, prin lucrarea Sfântului Duh;
– latreutică – de adorare (latria) a lui Dumnezeu, supravenerare (iperdoulia) pentru Maica Domnului și venerare (doulia) pentru sfinți și puterile îngerești;
– anamnetică – de aducere-amintire a smereniei Fiului lui Dumnezeu, de îndemn la rugăciune și contemplație (Sf. Teodor Studitul).
e. Considerații cronologice. Potrivit Tradiției, Mântuitorul este primul iconograf, deoarece Și-a întipărit chipul drept icoană de trei ori. Mai întâi, a dăruit chipul Său, pe o pânză, regelui Abgar al Edessei, pe care l-a vindecat de lepră. Cea mai veche mențiune în acest sens se află într-un document numit Doctrina lui Addaï, Addaï fiind Episcop al Edesei († 541). Avem apoi mahrama Sfintei Veronica» de pe drumul Golgotei, și, în fine, giulgiul cu care a fost înmormântat Domnul Hristos. „Tradiția pictării icoanelor exista încă din vremea propovăduirii apostolice“, afirmă Mansi, un celebru editor al Actelor emise de Sinoadele Bisericii.
Conform tradiției ortodoxe, notează Leonid Uspensky, Sfântul Evanghelist Luca ar fi pictat, la puțin timp după Cincizecime, primele trei icoane ale Fecioarei Maria: „Milostiva“ sau Eléousa, „Călăuzitoarea“ sau Odighitria, în care se accentuează dumnezeirea Pruncului și „Rugătoarea“ sau Oranta, unde Maica Domnului apare singură, rugându-se.
Sinodul al VI-lea Ecumenic, prin Canonul 82, oficializează dogma icoanei. Cu toate acestea, timp de peste un secol de aici înainte, iconoclaștii vor reprima icoana. Însă, Biserica va birui prin marii apărători de atunci ai cultului icoanelor – Sfântul Ioan Damaschin și Sfântul Teodor Studitul. Sinodul al VII-lea Ecumenic (787) statornicește dogma icoanei, însă acest lucru nu va fi de ajuns. Tulburările iconoclaștilor vor continua până în martie 843, când, sub oblăduirea împărătesei Teodora, se va întruni un alt sinod la Constantinopol, care va consfinți definitiv dogma și teologia icoanei. De atunci până astăzi, s-a stabilit ca dată de cinstire a icoanelor prima Duminică din Postul Mare, denumită generic „Duminica Ortodoxiei“.
f. Combaterea obiecțiilor sectare. Cea mai întâlnită obiecție: icoana este „idol, chip cioplit“, iar cinstirea ei încalcă porunca a doua din Decalog (Ieș. 20, 4). Pentru un răspuns punctual, complet, trebuie să apelăm neapărat la sursele bibliografice „clasice“ (Catehism, Sectologie etc.). Concis, semnalăm totuși: icoana identifică, deodată, două realități distincte, lumea văzută și nevăzută, deosebindu-le, dar definindu-se ca o punte de legătură între ele (Ieș. 26, 31). Or, idolul – plăsmuire omenească a naturii sau a lumii înconjurătoare, limitează și întunecă existența, fiind „un zid care închide lumea aceasta“ (pr. D. Stăniloae).
Spre deosebire de noi, însă, Biserica Romano-Catolică n-a mai păstrat canonul ortodox, introducând pe lângă icoane statuile, reprezentări tridimensionale, care creează o senzație de „naturalism renascentist“ și datorită cărora limbajul realismului simbolic dispare. În acest fel, transcendența divină este coborâtă la nivelul noțiunii vieții zilnice, mai aproape de profan.
IV. Recapitulând, spunem că icoana este obiect de cult, fereastră către Cer, mărturisire a credinței și mijloc de a grăi cu Dumnezeu și sfinții Săi.
V. Asociem cinstirea icoanelor cu cinstirea sfinților, a Sfintei Cruci, a sfintelor moaște, a Sfintei Evanghelii ș.a.
VI. Generalizare. Părinții celui de-al al VII-lea Sinod Ecumenic reîntăresc dogma sfintelor icoane, zicând:
„Noi păstrăm fără înnoire toate tradițiile bisericești așezate pentru noi prin scris sau în chip nescris, dintre care una este și închipuirea icoanelor prin zugrăvire, ca una ce concordă cu istoria propovăduirii evanghelice și care ne servește spre încredințarea întrupării adevărate – iar nu închipuite – a lui Dumnezeu Cuvântul și spre un astfel de folos“.
VII. Aplicarea învățăturii ortodoxe este posibilă doar prin cinstirea cu evlavie a sfintelor icoane,
care împodobesc de veacuri sfintele lăcașuri, dar și casele drept-măritorilor creștini, care se roagă înaintea lor pentru spor în credință și în fapte bune.
Bibliografie selectivă:
1. Leonid Uspensky, Teologia icoanei în Biserica Ortodoxă, trad. de Teodor Baconsky, Apologeticum, 2006.
2. Pr. Boris Bobrinskoy, Împărtășirea Sf. Duh, Buc., 1999.
3. Pr. Dumitru Stăniloae, „Idolul ca chip al naturii divizate și icoana ca fereastră spre transcendența dumnezeiască“, în Ortodoxia, nr. 1/1982.
4. Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. pr. D. Fecioru, Buc., 1993.
5. Ștefan Ionescu Berechet, „Învățătura Sf. Teodor Studitul despre Sfintele Icoane și cinstirea lor“, în Studii Teologice, nr. 3/2007.
(Sursa: Ziarul Lumina)