Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiției, Livia Stanciu, a afirmat că, întrucât prima lege în domeniul restituirii proprietăților s-a dovedit a fi insuficientă pentru a asigura o reparație integrală, s-a simțit permanent nevoia modificării legilor ceea ce a dus la condamnări la CEDO.
Judecătoarea Livia Stanciu, președintele instanței supreme române, a arătat că întrucât prima lege în domeniul restituirii proprietăților s-a dovedit a fi insuficientă pentru a asigura o reparație integrală tuturor categoriilor de persoane care au avut de suferit de pe urma regimului comunist s-a simțit permanent nevoia adoptării unor noi legi sau modificări ale celor existente.
În acest context, judecătoarea a afirmat că această lipsă de stabilitate, de claritate, de coerență a cadrului legislativ în această materie a generat practica judiciară neunitară, a determinat instanța supremă din România să pronunțe, pe calea recursurilor în interesul legii în cursul anilor 2007 și 2008, o serie de decizii de interpretare a unor dispoziții legale.
Totodată, președintele ICCJ, Livia Stanciu, a susținut că prevederile complexe legislative în materia restituirii proprietăților și multiplele modificări au generat în mod inevitabil o practică judiciară neconstantă și o insecuritate juridică generală în ceea ce privește explicarea unor noțiuni fundamentale, „deosebit de importante în ceea ce privește drepturile foștilor proprietari, ale statului și ale terților dobânditori de imobile ce au fost preluate în mod abuziv de regimul comunist”.
„În această materie, a restituirii proprietăților și a acordării compensațiilor bănești, examinarea jurisprudenței CEDO împotriva României, demonstrează fără putință de tăgadă că instanțele din România au fost chemate să soluționeze un număr impresionant de cauze în acestă materie, deși nu au dispus de un cadru legislativ suficient de previzibil, de clar și de coerent în acestă privință”, a explicat judecătoarea Stanciu, în cadrul Conferinței internaționale privind problematica restituirii proprietăților și a acordării compensațiilor bănești din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), organizată, joi, la București, de către Consiliul Europei, în colaborare cu Ministerul român al Afacerilor Externe și cu sprijinul Human Rights Trust Fund.
Livia Stanciu a spus că această situație a fost evidențiată de către instanța europeană anterior pronunțării hotărârii-pilot.
„Țara nostră și-a asumat trecutul și în același timp a încercat imposibilul prin aceea că a încercat să repare nedreptățile care au fost săvârșite în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 de regimul totalitar comunist. A încercat să asigure o restituirea a tuturor proprietăților care au fost luate în mod abuziv, să asigure restituirea acestora în natură în măsura în care ele mai existau sau să acorde compensații bănești foștilor proprietari pentru imobilelor care nu mai existau”, a susținut președintele instanței supreme.
Începând din anii 1990, restituirea proprietăților sau, după caz, acordarea de compensații pentru proprietățile preluate de stat în timpul regimului comunist a constituit o problemă care a preocupat țările din Europa Centrală și de Est, au informat organizatorii Conferinței.
După instalarea democrației, multe dintre aceste state au căutat remedii pentru foștii proprietari, constând, fie în restituirea proprietăților, fie în acordarea de compensații bănești. Luarea propriu-zisă a acestor măsuri și scopul lor au variat de la un stat la altul, conturându-se diferențe semnificative în formele de compensație adoptate de fiecare stat în parte.
Statele se bucură de o marjă de apreciere absolută în determinarea scopului restituirii proprietăților și a condițiilor care trebuie îndeplinite pentru ca o proprietate să fie restituită sau să fie plătite compensații corespunzătoare acesteia. Curtea Europeană a Drepturilor Omului („Curtea Europeană”) a statuat că, în ceea ce privește proprietățile care au fost preluate de stat Fundamentale (Convenția Europeană), acestea nu impune nicio obligație generală de restituire. În orice caz, statele contractante care aleg să continue procesul de restituire după ratificarea Convenției, sunt obligate să acționeze într-un mod compatibil cu cerințele Convenției.
Dificultățile inerente ale unui proces atât de amplu au determinat supraîncărcarea Curții Europene. Numărul crescând de hotărâri pronunțate împotriva unora dintre statele contractante prin care se constată deficiențe în mecanismul de restituire și de acordare de compensații a constituit un semnal de alarmă pentru Comitetul miniștrilor al Consiliului Europei, căruia îi revine, potrivit Convenției, sarcina de a supraveghea executarea hotărârilor Curții Europene.
Această stare de fapt a determinat Curtea Europeană să recurgă la procedura „hotărârii pilot” pentru prima dată în cauza Broniowski împotriva Poloniei, care privea acordarea de compensații pentru proprietățile abandonate în provinciile estice ale Poloniei antebelice. Procedura susmenționată a fost concepută pentru a fi aplicată la astfel de cauze care privesc probleme sistemice, de natură să afecteze un număr mare de persoane și să dea naștere la cereri repetitive introduse în fața Curții Europene. Această procedură a fost dezvoltată ca urmare a adoptării de către Comitetul Miniștrilor a Rezoluției Res(2004)3 cu privire la hotărârile care ridică o problemă structurală subsecventă.
Procedura s-a dovedit a fi un succes în cauza Broniowski, determinând adoptarea unei noi legislații și soluționarea celorlalte cauze care aveau ca obiect restituirea proprietăților sau acordarea de compensații, aflate pe rolul Curții Europene.
Revenind la situația României, începând cu anul 2004, Curtea Europeană a pronunțat aproximativ 240 de hotărâri în cauze privind restituirea proprietăților. Executarea acestor hotărâri este supravegheată de Comitetul Miniștrilor în cadrul grupului de cauze tip Străin și alții și Sabin Popescu. În toate aceste cauze, Curtea Europeană a identificat disfuncționalități în mecanismul restituirii proprietăților și al acordării de despăgubiri. În hoărârea ulterioare, aceste disfuncționalități au fost calificate ca fiind „sistemice” și s-a constatat că ele constituie o problemă recurentă în România, în ciuda măsurilor adoptate de autoritățile române pentru a se conforma hotărârilor recente ale Curții. Aproape 2000 de astfel de cauze sunt în prezent pendinte pe rolul Curții Europene.
În acest context, Curtea Europeană a aplicat procedura hotărârii pilot în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României. Curtea a constatat complexitatea problemelor cu care autoritățile române se confruntă și a hotărât că se impune implementarea unor măsuri apte să asigure un remediu adecvat pentru persoanele afectate de legile de restituire, în termen de 18 luni de la data la care hotărârea rămâne definitivă (și anume până la data de 12 iulie 2012). Autorităților române le revine, așadar, obligația ca, sub supravegherea Comitetului Miniștrilor, să implementeze măsurile adecvate în acest domeniu, știut faptul că o parte dintre aceste măsuri au fost deja stabilite printr-un plan de acțiune care a fost prezentat Comitetului Miniștrilor în februarie 2010.
Executarea hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană în domeniul restituirii proprietăților și al acordării de compensații nu este nici pe departe un proces lipsit de dificultăți. Cu toate acestea, practica a demonstrat că pot fi găsite soluții adecvate pornind de la experiențele similare ale altor state membre.
