IATĂ OMUL?

Nu-i chip să deschid televizorul și să nu dau peste figura boantă a lui Becali! Interesul televiziunilor îl înțeleg: rating înainte de orice. Îl înțeleg și pe Becali, care știe foarte bine că a fi pe sticlă înseamnă, oricum, acumulare de capital politic. Mai greu de priceput este, însă, ce determină acest rating. Exercită oierul o anume fascinație rasputiniană, capabilă să hipnotizeze nația până la pierderea uzului rațiunii? Este Becali bufonul curții, singurul autorizat să rostească adevăruri ocultate? Oferă discursul său de 42 de cuvinte, întoarse pe-o parte și pe cealaltă, delicii amatorilor de elocință performantă? Să fie vorba despre vechea rețetă-justificare a bulgarilor, care spuneau despre Jivkov că „e cam prost, da-i de-al nostru”? Din toate câte ceva și, până la urmă, nimic.
Fenomenul Becali, de un pitoresc, zice-se, aparent agresiv și, în fond, benign, nu ține de spectaculosul tâmp gen „Vacanța mare”, ci, de-a dreptul grav, acumulează insidios primejdii politice majore. Președintele Băsescu s-ar cuveni să încurajeze entuziast becalismul, fiindcă, ajuns în turul al doilea cu Gigi (situație cu anume grad de probabilitate) l-ar pune pe cetățean într-o dilemă asemănătoare aceleia când a trebuit să aleagă între Iliescu și Vadim. Atunci, avantaj Iliescu. Acum (totuși!) avantaj Băsescu.
Dacă ascensiunea acestui Arthuro Ui în variantă mioritică nu va fi oprită la vreme, s-ar putea să ne căim amarnic și, intrați în Europa, să ajungem de râsul Europei!
Încet-încet, Gigi își construiește o imagine capabilă să seducă omul simplu, lipsit de cultură (inclusiv politică) și copleșit de necazurile eternei tranziții. Utilizează, în procesul seducției, instituții, persoane, fenomene, semne, tot ce poate atinge cumva coarda sensibilă a deținătorului ștampilei „votat”. România nu-i chiar așa de mare și Becali nu-i mereu pe drumuri pentru a avea nevoie de elicopter. Dar, la români, acesta-i semnul suprem al puterii. Pe vremuri, cobora din elicopter Ceaușescu și muritorii înghețau de teamă și emoție, cu uralele pe buze. Acum, coboară Becali, din când în când Băsescu și rar, Tăriceanu. Instinctiv, românul de rând îi asociază într-un triumvirat al potentei statale și nu numai, (îmi amintesc o scenă shakespeariană de la Arborea inundată: după ce un înalt ierarh a cerut oamenilor să-și îndrepte privirea spre cer, de unde va veni sprijinul și izbăvirea, dintre nori a coborât, vâjâind, Becali cu elicopterul!).
Toata lumea-i căzută în admirație fiindcă filantropul Gigi a construit case pentru sinistrați, ctitorește biserici, botează copii nevoiași. Întrucât zilele acestea ne aflăm sub semnul francofoniei, citez din Corneille: „La façon de donner vaut mieux que ce qu’on donne”. (Traduc, pentru Gigi: „Felul cum dai prețuiește mai mult decât ceea ce dai”) Toate binefacerile becaliene sunt ultra-mediatizate și nici un cui nu se dăruiește fără consistentă asistență TV.
Adică, exact pe dos de cum povățuiește învățătura creștină!
Calculul politic se vede de la o poștă: cum se petrece undeva o nenorocire, cum aterizează Becali cu darul! Frumos în aparență, cel puțin suspect în esență, Gigi îl folosește fără milă și pe Dumnezeu, punându-1 la treabă ori de câte ori are nevoie: fie de niscaiva goluri ale „Stelei”, fie de încă un „schimb de terenuri” cu cântec, fie de rescrierea (!!) istoriei naționale…
Habotnicismul personajului pare a avea susținere interioară reală de respectat, numai că devine absolut penibil când eșuează în compania celuilalt cioban cu delir mistic, Petrache Lupu de la Maglavit.
Una peste alta, o construcție imagistică edificată migălos, cu sârg, însă, dacă zgârii pojghița, constați lesne că afară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul.
Sastisiți de finețurile discursurilor tip Pleșu-Năstase-Dinu, receptate în cel mai bun caz cu dicționarul, atât plugarul pașnic, cât și scandalagiii tribunei, cască ochii la maimuțărelile televizate ale lui Becali, cugetând adânc: „iată omul!” Ce păcăleală!