Spectacol „di granda” cu prilejul retrocedării clădirii Teatrului Național ieșenilor! O premieră cu mare montare, discursuri, flori, tipărituri de ținută, foc de artificii la final. Urbea a suportat cu greu lipsa fastuoasei săli. După suspectul incendiu care a mistuit vechea clădire a Naționalului în 1888, Titu Maiorescu se căina: „Pentru Iași, lipsa de teatru este o lipsă care nu se poate compara cu nimic alta. E ca și când Iașii ar fi lăsați pe întuneric, este ca și când i s-a ridicat viața intelectuală, este, în fine, a-l arunca într-o viață de frivolitate și distracțiuni care numai caracterul nu pot să-l formeze!”.
Multă actualitate și-au păstrat spusele criticului în cei șase ani în care sala a fost lăcătuită! Am arătat, în rubrica de sâmbătă/duminică, rolul nefast al unei legislații ce îngăduie șicane nesfârșite ale contestatarilor licitațiilor de atribuire a șantierului: au condus la imobilizarea sălii de-a lungul a trei ani în care nu s-a bătut un cui. Dar și dincolo de acești trei ani pierduți de pomană, durata reparațiilor s-a întins peste poate – patru ani! La precedentele două reparații capitale, conducerea șantierului a asigurat-o inginerul Navrot, soțul actriței Liana Mărgineanu. Prima lucrare a durat un an: „A trebuit mai întâi să ne dumirim cum se cuvine” – motiva Navrot. A doua restaurare a durat doar două luni: „Acum știam despre ce este vorba”.
Față de aceste două adevărate recorduri în materie, răstimpul în care s-au derulat acum lucrările (cam aceeași gamă) pare impardonabil de lung. Adevărat, s-a lucrat temeinic. O expoziție din sala „Miluță Gheorghiu” înfățișează pas cu pas truda constructorilor-restauratori (în mapa de protocol s-a aflat și un DVD): au refăcut aidoma fiecare element de la galeriile foaierelor la butaforie, feronerie, ornamentații diverse, fresce, stucaturi, ancadramente, tapițerii, și au reînoit tehnica de scenă, aducând-o la zi. Din expoziție afli cu uimire, la vederea utilajelor înlocuite, că, până în anul de grație 2012, la podul scenei încă funcționau mari scripeți antediluvieni cu roți… din lemn! Erau ascunși vederii, nu-i mai știa nimeni, eu unul nu le-am bănuit existența vreme de 11 ani, da-și făceau treaba încă din 1896 (!!) și ar merita incluși în Guiness Book!
Evident, bucuria întoarcerii sărbătorești în sala aureolată de formidabile amintiri nu prea mai lasă loc și de reproșuri. Oricum, cu siguranță, de astă dată, fondurile europene (9.284.155 de euro!) au fost cheltuite cu folos. Nu-i totul dus chiar până la capăt însă. Ai senzația de casă nouă și… goală în foaiere: lipsește mobilierul. Cel vechi era prea de tot hrentuit, cel nou nu poate fi cumpărat din pricina legii care interzice achiziționarea de mobilier – și unde-i lege, nu-i tocmeală. Mă-ntreb, însă, de ce s-a putut la Curtea Constituțională, la Președinție, la CSAT și nu-i cu putință în sala-monument a celui mai vechi teatru românesc?…
Nu intenționez acum și aici o cronică teatrală propriu-zisă. Dac-ar fi s-o fac pe-a Claymoor, ar trebui să remarc ținuta decent-spectaculos-îngrijită a publicului; dac-am zărit doi-trei tineri cu blugi și bascheți. Îmi amintesc de primul an al studenției, când n-am cutezat să intru la balconul II al Naționalului până ce nu mi-am cumpărat cravată. Cea mai ieftină cu putință; am arborat-o cu împăcarea ce ți-o dă datoria împlinită. Poate-s prea de modă veche când cârtesc la adresa ținutei lejer-neglijente a publicului tânăr, poate ăsta-i firescul trend al veacului, dar nu pot să uit spectacolul toaletelor admirat la un concert al Filarmonicii din Toronto, unde absolut toți bărbații arborau papioane și toate femeile rochii lungi…
„Iașii în carnaval” este un text de tinerețe al lui Alecsandri – l-a scris la 24 de ani. Am recunoscut, în montarea lui Al. Dabija, câteva semne teatrale utilizate într-un alt spectacol Alecsandri (este vorba despre lungul șir de reprezentații în care am invitat-o pe savuroasa Tamara Buciuceanu în rolul „Chiriței în provincie”). Nu-i un reproș, dimpotrivă, o inteligentă trăsătură de unire. Cântecelul duios din finalul „Chiriței” („C-așa e lumea, o comedie…”) a fost de astă dată amplasat ca motto, în deschidere, el sintetizând o întreagă filosofie a destinului comediantului și a menirii teatrului. De remarcat trupa în ansamblul ei, ca și aportul formidabilei fanfare sătești a fraților Lucan. Cineva, nu tocmai binevoitor, întreba „dacă scoatem fanfara, ce rămâne?” Ei bine, rămân, dincolo de remarcabila unitate a ansamblului, nu puține partituri actoricești spumoase, într-o reprezentație cu izbutite irizări de fantezie și bine articulată.
