Iertarea are doua aspecte: un aspect psihologic și un altul moral și religios. Primul aspect este descrierea faptului sufletesc, iertarea ca actualitate psihică, analizată fenomenologic, obiectiv, ca orice fenomen observat științific. Ea este aici înfățișată la indicativ și, dintr-un indicativ impersonal nu se poate scoate un imperativ. Așa cum din legile științifice nu se pot deduce nemijlocit comandamente morale, etice și religioase. Al doilea aspect se afirmă când iertarea se încorporează în conștiința morală și devine o realitate personală, vie, palpabilă, vibrând de conștiința infinitei dreptăți divine și stăpânită de miracolul viu al iubirii. Devine gândire, este viață. În această ipostază iertarea este efortul constant de a pune de acord viața cu gândirea, conștiința morală cu faptele de fiecare zi și cu responsabilitățile pe care le implică și pe care ni le asumăm. Iertarea deschide ochii sufletului ca să vadă înfricoșătoarele răspunderi de la temelia vieții și deschide infinita zare către iubirea iertătoare care sălășluiește pe culmea existenței. Devine poruncitoare prin convingere și lucrătoare prin nevinovăția care tinde să descopere o nouă geneză a sufletului și a lumii.
Acest imperativ este însă prea global, ca sa nu fie și puțin vag. El este totuși un postulat al gândirii, care nu va înceta niciodată de a ne da de gândit, o treaptă spre plenitudinea pe care numai Domnul Iisus o poate ajunge. Credinciosul, homo viator, este în via, „pe cale” spre ea.
– „Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru cel ceresc”
Imperativul iertării se cumpănește între o formă ipotetică, în care spiritul își poruncește lui însuși și o formă categorică, în care porunca se impune fără condiții din afară și este adoptată lăuntric. În această stare de incertitudine exemplul Domnului și porunca Lui sunt hotărâtoare. Iubirea și iertarea se împletesc în capodopera eliberării, a purificării. Domnul Iisus e prea desăvârșit pentru a fi doar un ideal exemplu impasibil al tuturor perfecțiunilor. El este real și prezent cu toată divina Lui iubire și cu toată neistovita Sa iertare în toate năzuințele spre puritate ale credincioșilor.
La forma ipotetică, imperativul iertării este privit ca un deziderat, ca un mijloc în vederea unui scop: „iartă, dacă vrei să fii iertat”. La forma categorică imperativul este întemeiat pe autoritatea lui Dumnezeu: „și ne iartă nouă greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri… Că de veți ierta oamenilor greșelile lor, ierta-vă și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Iar de nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre” (Matei VI, 12, 14-15). Într-un cuvânt: „iartă, ca să fii iertat”. Altfel spus : „iartă cum iartă Dumnezeu, fă ce face Dumnezeu și te vei asemăna Lui; te vei îndumnezei”.
Domnul Iisus insistă asupra iertării greșelilor referindu-se atât la forma pozitivă cît și la cea negativă, imitând iertarea la sfera relațiilor dintre oameni. Dar în convorbirea cu fariseul Simon, El arată că iertarea este în nemijlocita legătură cu iubirea: Domnul iartă pe femeia păcătoasă „pentru că a iubit mult” pe Dumnezeu. Spre uimirea celor de față El îi iartă păcatele, încât aceștia se întreabă: „Cine este acesta care iartă și păcatele?” (Luca VlI. 49). Ei știau că numai Dumnezeu poate ierta păcatele, nu știau însă că Mântuitorul este însuși Dumnezeu și că sub ochii lor se săvârșește ceva mai presus de toate prescripțiile tradiționale și de profeții; se descoperă lumii cel care avea să „ridice” toate păcatele ei.
