Iarna, povești cu zâne (2)

Dacă n-am privi istoria ca o înșiruire de date seci, musai de memorat și-atât, încercând, adică, să ne și imaginăm scenele narate în cronici, am înțelege-o altfel. Recitită în cheia ce apelează la ochii minții, rubrica noastră precedentă s-ar cuveni să țină seama de faptul că, prin raportare la realitățile veacului XVII, receptarea spațiului și timpului necesită alte unități de măsură, iar implicațiile etice ale fiecărui episod se cuvin circumscrise unui cod astăzi greu de înțeles și imposibil de acceptat. Scriam că Vasile Lupu a trimis în Circazia o solie-oaste care să-i aducă spre însoțire frumoasa frumoaselor din înflorita grădină a Caucazului.
Să ne închipuim, pentru început, barem aventura unei călătorii de mii de kilometri prin spații necunoscute (a trebuit traversată călare toată Anatolia, de la vest la est!) într-o vreme în care nu existau șosele stabile, indicatoare la intersecții, moteluri, popasuri la Mc Donald’s, prognoze meteo, 112 și… GPS. O estimare optimistă alocă unei astfel de trudnice drumeții (Iași-Tighina-Galați-Silistra-Burgas-Saray-Istanbul-Eskișehir-Ankara-Samsun-Erzurum-Kutaisi-Oceakov, în actuala regiune rusă Kabardino-Balkaria) barem cinci-șase săptămâni numai la dus. Vreme în care cei 60 de moldoveni și 150 de tătari trebuiau hrăniți și odihniți, caii așijderea, luându-se în seamă și nenumăratele primejdii ale drumului prin necunoscut (postelnicul Enachi Catargiu ducea cu sine ditamai tezaurul – pungile cu aur menite să cumpere podoaba Caucazului și să mituiască în jur ceea ce era de mituit). Ținutul circazienilor era, atunci, sub stăpânirea Hanului tătarilor, dar și, indirect, a Sultanului, de bunăvoința amândorura (evident, cumpărată) depinzând îndeplinirea neobișnuitei misii.
Să ne închipuim, pe mai departe, avatarurile neobișnuite selecții de „miss Caucaz”, când s-a mers din vilaiet în vilaiet și, odată învinse orgoliile și suspiciunile dregătorilor locali, se proceda la minuțioasa cercetare a candidatelor. Viitoarea mireasă trebuia nu numai să fie frumoasă-cadră, de neam ales, cel puțin de „mirza” (mir=domn, zade=fiu), ci și neprihănită. Dacă va fi cu putință, și de religie creștină. Ecaterina îndeplinea toate aceste pretențioase condiții, ba, mai mult, avea o educație aleasă, vorbea patru limbi și, pare-se, știa să citească. Tranzacția l-a implicat și pe marele Han, din belșug răsplătit cu aurul Moldovei. Și iat-o pe Ecaterina, însoțită de roaba ei, nu mai puțin arătoasă, luând drumul către Iași, unde avea să întâlnească un popor necunoscut, cu o limbă neînțeleasă și, mai ales, un soț despre care nu știa nimic altceva decât că-i domn. Solia moldoveană ajunge la Silistra, pe Dunăre; vor fi trecut trei-patru luni de la plecarea din Iași. Pașa de la Silistra vede viitoarea mireasă domnească, îi cade cu tronc și, dornic s-o rețină pentru propriul harem, născocește motivul interdicției continuării drumului: circazienii sunt musulmani, femeia din Caucaz trebuie să-și ia bărbat din religia ei, nu un „ghiaur” precum Vasile Lupu. N-a vrut să creadă că-i creștinată; totuși, pentru orice eventualitate, i-a trimis un cadiu care s-o școlească într-ale islamului și s-o aducă la „adevărata credință”. Iscusita Ecaterina a găsit cum să scape de cadiu: de câte ori apărea, roaba îi aducea o tipsie cu fleică de porc aburindă. Îngrozit, „profesorul de mahomedanism” o tulea imediat. Catargiu trimite solie la Vasile Vodă (altă săptămână dus-întors).
De la Iași sosesc pungi cu 3000 de ducați-aur. Pașa le ia, dar… nu eliberează arestuita. Oștenii moldavi iau poziție de luptă – numai că Pașa avea 8000 de ieniceri… Voievodul trimite solie la Marele Han (alte două săptămâni). Hanul roagă… amenințător de eliberare, dar Pașa se face că n-aude. Pleacă iar solie spre Moldova (alte săptămâni), după care Vasile Lupu se adresează Sultanului (încă două-trei săptămâni – pe atunci, lumea se grăbea încet…). Sosește la Silistra trimisul Sultanului (încă barem o săptămână) cu poruncă de grabnică slobozire, altfel Pașa își va pierde capul. Și-l pierduse la figurat, când a dat ochii cu Ecaterina, dar acum, amenințat cu descăpățânarea la Edy Kule, n-a mai avut încotro. Mai ia un ultim peșcheș de la Vasile Vodă (200 ducați) și, în sfârșit, mica armată trece Dunărea, ducând spre capitala Moldovei prețiosul trofeu caucazian. Ce formidabil film istoric s-ar putea turna pe o astfel de tramă! Parc-am și văzut secvențe proiectate pe spătarul jilțului de la Golia…