Iarba interzisă

„Mai bine să nu facem o școală deloc, decât să facem o școală rea” – spunea Titu Maiorescu în sec. XIX, referindu-se la chestiunea formelor fără fond. Combătând pe aceeași temă, Eminescu constata că „românii nu au participat la edificarea noii civilizații moderne, ci doar au adoptat, prin copiere, o cantitate enormă de forme, care cu greu se configurează în structuri instituționale eficiente”. Opinii asemănătoare privind nesfârșitele încercări de modernizare precipitată a societății românești întâlnim în scrierile lui Iorga, Xenopol, Ibrăileanu, Lovinescu, Pătrășcanu ș.m.a, care denunță importarea inertă a formelor fără fond.
Și iată că, la un secol și jumătate după Maiorescu, translarea nechibzuită a unor rigori din legislația altora ne aduce sub zodia păcătoasă a acelorași forme fără fond, de parcă s-a oprit timpul în loc și românii ar fi condamnați în vecii vecilor să imite, dacă nu chiar să maimuțărească. Nu spun că, în sine, așa numita „Lege a picnicului” ar fi o normare proastă. Dimpotrivă: o consider necesară. Numai că, în alte țări, a fost implementată doar după ce s-au creat condițiile în virtutea cărora să fie aplicabilă, funcțională și viabilă.
Comparam cu ani în urmă, tot la această rubrică, situația privilegiată a excursionistului român, prin comparație cu strictețea realităților din Canada și USA, pe care le cunoscusem, cu destulă surprindere, la fața locului. Privilegiul consta în aceea că, dacă vrea să aleagă tufa cutare, românul poate să-și așeze pătura taman acolo și-și poate stabili locul de scurtă odihnă unde are chef și-i place lui cum susură pârâul și foșnește pădurea.
Tot la „Colțul condeierului” vorbeam despre imposibila imagine a „turismului” din zona mănăstirilor Secu-Sihăstria (și nu numai acolo), unde, vară de vară, parchează pe malul pârâului sute și sute de mașini venite din toată țara, se instalează corturi și fumegă grătarele aferente, într-o înghesuială, promiscuitate și lipsă de igienă de-a dreptul incredibile. Este mini-vacanța orășeanului modest, care nu-și poate permite sejururi pe Coasta de Azur, și nici chiar pe litoralul nostru; dornic să scape dintre membranele de beton ale blocului și să asculte cum crește iarba, românul încearcă astfel de scurte evadări, modeste și necostisitoare.
Iată că noua lege chintensență a formelor fără fond, le interzice de plano. Din nou, am pus căruța înaintea cailor! Știți cum e în Canada? Într-adevăr, poți campa și aprinde focul doar în perimetre strict delimitate. Însă acolo găsești vetre din piatră (la baza cărora se află, obligatoriu, o priză la 220 v.), strictul mobilier „de poiană” necesar, pubele, instrucțiuni ș.a.m.d. La fiecare 10-15 astfel de locuri amenajate (în toate zonele, le afli cu sutele) există câte un wash-room cu dușuri, chiuvete, wc-uri, apă caldă, săpun lichid, prosoape de hârtie, phoen, dulăpaș cu medicamente, rețea whirelles.
Cum e la noi? La Iași, de pildă, primăria a amenajat 15-20 de locuri pentru aprins grătare în zona împădurită Al. Rosetti. Câteva zeci, la aproape 400.000 de locuitori! Și nici astea funcționale, fiindcă hoții de fier vechi au smuls mintenaș grătarele primăriei, au ciordit măsuțele metalice – într-un cuvânt, au curățat locul! Pe de altă parte, a îngrădi picnicul în doar una-două arii așa zis amenajate, înseamnă să-l obligi pe cetățeanul care încearcă să evadeze din înghesuiala orașului, la altă înghesuială, în margine de pădure… autorizată!
Sigur că trebuie făcut ceva pentru disciplinarea ieșirii la iarbă verde, numai că de început, trebuia să se înceapă cu începutul, cu fondul, nu cu forma, cu amenajările, nu cu amenzile, cu gândul la cetățean, nu la imitarea imediată și servilă a normărilor occidentale. Începe să dea colțul ierbii, mâțișorii stau să plesnească, acuși înflorește păpădia și s-o simți boare de toporași. Ce facem, ne sufocăm în blocuri după asemenea iarnă grea și n-avem dreptul să-ntindem o pătură la margine de codru fiindcă ne sancționează legea? Aferim!