Iar Securitatea!

Nici nu știu cum să scriu despre cartea „Mihai Ursachi în documentele Securității”, de Ioana Diaconescu, în care-s… personaj (apar de vreo 20 de ori în indicele de nume) și-n paginile căreia defilează, de-o parte și de cealaltă a baricadei, sumedenie de „amici” cărora aflu că nu le-am știu niciodată cea de a doua față, protejată sub numele de împrumut al turnătorului. Ursachi împlinește marea triadă a poeziei ieșene din a doua jumătate a veacului trecut, alături de Ioanid Romanescu și Cezar Ivănescu. Mi-a fost coleg de facultate până la arestarea de la Orșova (intenționa să treacă Dunărea înot, la sârbi); după anii de pușcărie, i-am publicat cartea de debut, „Inel cu enigmă” (1972), și cărți ulterioare, inclusiv o ediție în limba engleză (singura de acest fel tipărită până atunci la Iași).
Cum bine se vede din culegerea de documente a Ioanei Diaconescu, l-am sprijinit cum și cât s-a putut. Păstram câteva scrisori de la Mihai (mi le înmâna, ceremonios, direct), cu intenția de a le publica atunci când o să se poată. Vremea aceea venind, am constatat că, din dosarul păstrat la mine acasă, lipsește cea mai importantă dintre epistole. Am căutat și-am tot căutat – degeaba! Ca să aflu, culmea, scrisoarea reprodusă la pag. 293 a cărții! Greu de înțeles cum, când și, mai ales, cine, mi-a sustras-o din casă, dar, citind cartea, m-am dumirit încă o dată: în jur foiau turnătorii, te vindeau prieteni apropiați, iar Securitatea nu se sfiia să-ți intre în casă ori să-ți asculte convorbirile.
Aflu abia acum, după 40 de ani, că telefonul din biroul meu era pus sub supraveghere. La pag. 296 este reprodusă dispoziția oficială: „La Editura Junimea este necesară instalarea unui post A(scultare) C(onvorbiri) T(elefonice)”, cu un plus de argumentare: secretara directorului este „fiica unui fost membru în Comitetul Județean PNȚ, fost condamnat politic”. Documentele din carte arată că T(ehnica) O(perativă) funcționa unde crezi și unde nu crezi, de la foișorul Mănăstirii Cetățuia până-n blidele Casei Universitarilor!
În jurul lui Ursachi roia o adevărată haită de turnători. Unii recognoscibili, alții (deocamdată) nu, indivizi și cu delațiunea în sânge, și cu onorabilă pregătire într-ale literelor, capabili nu numai să alcătuiască rapoarte de bună condiție filologică, dar și să câștige încrederea și amiciția poetului. Unii sunt cumplit de harnici, revenind cu informări de mai multe ori pe săptămână, alții toarnă mai zgârcit, dar rămâne impresia generală a unei foșcăieli imunde, abil și insistent întreținută de „organele” ce invitau delatorii la întâlniri de taină în case conspirative botezate la fel de conspirativ „Cultura” (!), „Doina”, „Cabinet”, „Cristal” ori „la domiciliul sursei”. Au fost aduse și întăriri cu fustă din Capitală, alături de o Mata Hari de Bahlui ce semna „Veronique” (aș avea o bănuială…) sosind și „Dona Alba” de la București, care, în notele informative, se dă și mironosiță („Noaptea, Ursachi mi-a bătut în ușă și mi-a telefonat, dar nu l-am primit” – pag. 89).
Lucrau din greu și „cadrele”, implicate în lungi și dificile filaje: la 28 oct. 1974, nu mai puțin de trei maiori au asudat 12 ore urmărind pas cu pas peregrinările poetului pe străzile Iașiului, fotografiind și notând scrupulos ora și minutul în care „obiectivul” s-a urcat în tramvai ori a băut o bere. La sediul Securității se întocmeau, unul după altul, sumedenie de planuri de măsuri (cam toate la fel, adică, apă de ploaie), semnate de un batalion de colonei, de te întrebi ce mare primejdie reprezenta autorul „Diotimei” pentru România și dacă nu cumva „organele” își făceau pur și simplu de lucru spre a-și justifica leafa, gradul și însăși existența.
Poetul era un rezistent, nu un disident gălăgios, trăia întâi de toate pentru poezia lui, n-a semnat nici unul dintre memoriile și protestele ce începeau să se ivească și, după întoarcerea dintr-o călătorie prin toată Europa, de la Viena la Lisabona, a devenit mai prudent și nu oferea prilejuri deschise de îngrijorare securistă. Ceea ce pentru Securitate era o noutate tristă: începea să fie lipsită de un important… mijloc de producție, apt să furnizeze „obiectul muncii” armatei de colonei! I s-a aprobat poetului până și plecarea în SUA, unde urma să i se difuzeze cartea în engleză tipărită la „Junimea”. Sigur, tracasările de care a avut parte (i s-a percheziționat casa, în căutarea… pistolului ascuns! – Ursachi și-a servit oaspeții nepoftiți cu dulceață…) i-au acrit cumplit viața, dar, în pofida tuturor tentativelor, nu l-au putut clinti din credințele sale și din matca poeziei adevărate. Până la urmă, victoria a fost a lui.
Alcătuitoarea ediției, Ioana Diaconescu, din generația lui Ursachi, și ea poetă, comentează documentele cu simpatie confraternă, străduindu-se, argumentat, să „albească” tot ceea ce macula Securitatea. O carte a cărei apariție se cuvine salutată.