Iar Securitatea?

Același personaj, Ștefan Cuciureanu, este evocat în două cărți apărute aproape concomitent la aceeași editură, „Timpul”: „Un hidalgo întârziat”, de Vasile Diacon, și „Contribuții la istoria Convorbirilor Literare”, de Nicolae Scurtu. Prima este o monografie-model, cum puține am întâlnit în istoriografia ultimului deceniu, a doua găzduiește, în capitolul inaugural, scrisorile adresate de profesorul ieșean lui I.E. Torouțiu, directorul revistei „Convorbiri Literare” în anii celui de al Doilea Război Mondial. Am fost studentul italienistului și romanistului Șt. Cuciureanu și dacă multe dintre amintirile privind foștii profesori s-au înnegurat ori chiar s-au șters de tot, în ce-l privește au rămas neatinse. Probabil fiindcă-l simțeam foarte aproape de noi, că îi intuiam erudiția, iar măruntele lui patimi lumești, de la cultivarea insistentă a zeului Bachus până la pescuirea carașilor în cine știe ce baltă uitată, îl umanizau, scoțându-l din galeria osificată a universitarilor cu morgă și ștaif. Să nu uităm că publicase și două volume de poezie! Nu ne apăsa teroarea notei, am dat examene și pe malul Ciricului, și la grădina-restaurant a Casei Universitarilor, ceea ce n-a însemnat vreodată renunțarea la rigoare și seriozitate, ci doar tentative de ieșire din rutină! Fiu de țăran sărac din cea mai săracă zonă a Moldovei (taică-său era groparul satului…), a ajuns, după mari strădanii și privațiuni, bursier la Școala Română din Roma.
Iată cum, mai târziu, îl vede pe Cuciureanu prof. Traian Diaconescu: „O figură emblematică a vieții universitare din Alma Mater Iassiensis și un reprezentant de marcă al geniului bucovinean care, biruind toate privațiunile vieții, a devenit un simbol al aristocrației intelectuale țărănești” – impecabilă caracterizare, susținută și de biografia, și de opera reputatului italienist. Va trebui să stărui, acum și aici, din nefericire, asupra unei acuze (la prima vedere) întemeiată, în stare nu numai să arunce o umbră asupra biografiei autorului, ci și, cum se obișnuiește la noi, să treacă între paranteze o operă de certă singularitate în cultura românilor. Spre lauda lui, Vasile Diacon nu evită să publice (e mai bine așa!), în „Anexe”, documentele din 1956 ce atestă raporturile lui Cuciureanu cu Securitatea. Profesorul, cu un doctorat la Universitatea din Roma, a fost recrutat ca agent în 1953, primind numele conspirativ Gheorghe Andrei. E-o informație care pur și simplu năucește, cum năucitoare (pentru cei care l-au cunoscut) a fost și revelația turnătoriilor practicate de Aurel Leon. Numai că aici intervine o disociere nu de nuanță, ci de substanță: Cuciureanu nu a fost colaborator, adică turnător, ci agent cu o anume însărcinare bine precizată. El urma să informeze în legătură cu conduita „persoanelor care au fost în conducerea fostului Institut de Cultură Italiană” din Iași, precum și, bănuim, urma să asigure traducerea materialelor diverse. Referatul Securității recunoaște: „Numitul Ș.C. a fost recrutat pe bază de material compromițător, care a constat din… (și se enumeră „capetele de acuzare” rezumabile la relațiile de colaborare pe care un italienist le-a avut cu… Italia).
Dar abia se stinseseră ecourile procesului din 1953 înscenat „unui grup de spioni, trădători și conspiratori în serviciul Vaticanului și a(l) Centrului Italian de Spionaj”, soldat cu condamnări la muncă silnică pe viață. Iar Cuciureanu, firește, a avut legături cu foștii diplomați ai Italiei – ceea ce îi putea aduce ani grei de pușcărie, așa că, prin evident șantaj, a fost obligat să accepte calitatea de „agent”. N-a turnat pe nimeni, ba, mai mult, în pofida sentinței Tribunalului Militar, a avut curajul să declare în scris că nefericiții condamnați din 1953 „n-au desfășurat o activitate de spionaj”. Mai departe, „agentul” a fost însărcinat să reia corespondența ce-o întreținea înainte de război cu italieniști și romaniști din străinătate. Fără, se pare, vreun rezultat. Cam asta-i activitatea „securistului” Ștefan Cuciureanu, șantajat și strâns cu ușa în ani extrem de grei, pe care doar cei ce i-au trăit îi pot cu adevărat înțelege. N-aș crede că episodul mai sus rezumat are cum umbri amintirea unui personaj de rară ținută intelectuală, născut cu mai bine de 100 de ani în urmă, a cărui operă originală încă prezintă reală valoare și interes.