Iar Securitatea?

Nu știu ce mi-a venit să caut la întâmplare, pe net, numele lui Valer Mitru. Nu-i nici o aniversare, nici o comemorare, uite-așa, câteodată, te cercetează dorul să scuturi cu clopoțelul amintirii efigiile prietenilor trecuți la Domnul. „Bădia Mitru” a răposat de cine știe când, „culturalii” (nu-i o ironie, altă rimă n-am avut) din noua generație n-au avut când și cum să afle câte ceva dintr-o traiectorie pe cât de limpede și aparent împlinită, pe atât de mohorâtă și tristă, iar cei din vârsta lui își caligrafiază de mult poemele printre nori. Mai bine nu intram prin besacteaua net-ului! Am dat peste o carte a bunului prieten N.T., și el plecat la Domnul („Dublă cetățenie”) pe care n-am citit-o la vreme, și iată ce aflu acum: fostul gazetar de provincie Valer Mitru a fost ucis în bătaie de Securitate! Măi, să fie! Chiar să vezi și să nu crezi! Să încercăm mai întâi dumirirea personajului. Puțin timp după încheierea războiului, la Vaslui apărea o amărâtă de gazetă scrisă, tipărită și difuzată de Valer Mitru, un gazetar altfel, în felul lui, de-a dreptul fabulos! Învățase meserie de la N.D. Cocea și încerca s-o practice mai altfel decât publicațiile concurente care azi tipăreau știrea, mâine, dezmințirea și poimâine, dezmințirea dezmințirii – foaia să se vândă! Criza hârtiei nu l-a descurajat pe tânărul ziarist, care a apelat la soluția de avarie: însoțit de toboșarul primăriei, se instala la câte o intersecție și, cocoțat pe-o ladă, prezenta poporănilor adunați cu darabana varianta vorbită (adică, răcnită) a gazetei. Dar a fost „comprimat” și darabangiul, așa că Valer, învins, a migrat spre Iași, unde s-a aciuat la Stația de radioficare a urbei. N-avea locuință și dormea „la birou”, înfășurat în drapele. Și cum, pe vremea aceea, era obligatorie arborarea steagului roșu alături de cel tricolor, avea și de așternut, și de învelit. Citea dimineața, la microfonul stației orășenești de amplificare, cu intonația solemnă cuvenită, articolul de fond din „Scânteia”, după care urmau știrile local („Harnicul colectiv de la Moara 1 Mai a depășit cu 1,6% planul la tărâțe de grâu…”), apoi se dirijau prin sârme către difuzoare cântece de mase și melodii dedicate fruntașilor în producție. Desființându-se Stația de radioficare, iată-l pe Mitru secretar tehnic de redacție la nou-înființata revistă „Cronica”. Își aranjase un colț în tipografie, sub o „regală”, unde-și pitise reșoul și cana știrbă de tablă. Cum veneai, îți oferea o cafea „specială”, totdeauna înfiorător de dulce… Repede, „Cronica” s-a umplut de „bumbi”, linii de 4 puncte „la culoare”, floricele și steluțe. Cum rămânea un colțișor mai liber, cum trântea un „bumb” (adus de la Vaslui) scos din buzunarul halatului și așezat cu mâna lui în pagina de plumb. Prânzea ca domnii, la Casa Universitarilor. Mare amator de ciorbe și borșuri, le asezona cu mărar și pătrunjel păstrate în buzunarul de la piept; aflai totdeauna la el, prin alte buzunare și buzunărele, ardei iuți și leuștean. Nu cred că avea alte bucurii. „Caroseria” lui pricăjită, drapată, vară sau iarnă, în același balonzaid ponosit, ascundea un suflet de copil mare, generos cât cuprinde și animat totdeauna de cele mai bune intenții. Era, s-ar zice, șeful meu în tipografie, deși mă avertizase preventiv că el n-a avut și n-o să aibă niciodată șefi, și-i făcusem rost de o garsonieră pe Cuza Vodă. Nimeni nu i-a călcat vreodată pragul. Nu mai dormea pe steaguri, ci pe o colecție de ziare vechi, toate subliniate cu creion roșu sau albastru, întru amintirea cine știe căror isprăvi gazetărești de odinioară. Susținea săptămânal, colaborator fiind la Radio Iași, emisiunea „Răspundem ascultătorilor”. De fapt, nimeni nu-l întreba nimic. Mitru inventa și tot el răspundea: cum se scot petele de șerbet de pe fustele din „americă”, cum se înmulțesc cormoranii în Sicilia, cum și de ce bate alizeul… Știam că, legic, o dată pe an va lipsi din tipografie două-trei zile. Nu anunța pe nimeni, pleca și se întorcea la fel de senin și de imperturbabil, de parcă nu se întâmplase nimic. Secretul l-am aflat târziu: se ducea la Vaslui, unde așeza un buchet de trandafiri roșii sub o anume fereastră, de ziua nașterii unicei foste iubite, de mult răposată. Mitru pândea ceasuri în șir, de la crâșma de vizavi, adierile perdelei, cu un pahar de suc de roșii în față (era deținătorul patentului boemiei fără alcool). Când, peste câțiva ani, vecinii au spart ușa ca să-l scoată mort din garsonieră (închisese ochii cine știe când) l-au găsit într-o cameră goală, adormit de veci pe-un teanc de hârțoage vechi, și au anunțat Miliția: „L-au prădat hoții pe Valer Mitru!” Aș! Nu-i furase nimeni, nimic. Ce să-i fure? Gazetele și gazetăria au fost tot ce-a avut. Urma i-o mai poartă detașamentele de „bumbi” din colecția „Cronicii”. Iar nouă ne-a sădit spaima că ni s-ar putea orândui destinul aidoma celui avut de Valer Mitru, ziarist. Și chiar fusese. A ctitorit, la Vaslui, o revistuță satirică de patru pagini intitulată „Cronica” – putea să ne pretindă drepturi de autor, era primul din zonă cu astfel de titlu, și noi habar n-aveam! A mai trudit la „Vremea nouă”, la „Flacăra Iașului”, a fost și prim-redactor la gazeta de uzină Penicilina, se pare că amușina și proza, într-o carte promisă pe care nu i-a văzut-o niciodată nimeni. Am mai aflat din opul lui N.T. că Mitru, probabil incapabil să ucidă, dezertase în vremea celui de al doilea război, dar „bomba” bombelor rămâne vestea târzie că l-au ucis în bătaie „băieții cu ochi albaștri”. Motivul: Valer Mitru trimitea scrisori anti-Ceaușescu la diferite adrese luate din cartea de telefon a Iașilor. El, a cărui maxima înjurătură ce și-o îngăduia era „mă, păpădie!”, și care nu era în stare să omoare o muscă! Trăgea vreo 40 de kile cu tot cu eternul lui balonzaid purtat și vara și iarna, și aveai senzația că trebuie mereu proptit ca să nu-l ia vântul – tocmai el îl primejduia pe Ceaușescu și trebuia grabnic lichidat! Hai să fim serioși, Securitatea se rafinase de mult, asta mergea prin anii ᾽50, și, oricum, ar fi avut ținte pentru ei mai demne decât epistolele romanticului și aerianului Mitru. Scrisori cărora nu prea le-aș da credință (oricine și-ar da seama că-s prea lesne de dibuit), dar după revelațiile cu isprăvile lui Aurel Leon, orice pare posibil. Cu siguranță însă, nu și aberația uciderii în bătaie a unui mărunt fost gazetar sexagenar, într-un bloc din buricul târgului Iași. Hai să fim serioși: e prea de tot!