Iapa căftănită

Cine-l mai citește pe Bălcescu? A fost bine cunoscut românilor datorită mai ales… chipului de pe bancnotele de 100 de lei, edițiile 1952 și 1956; de citit, nici școlerii n-o mai fac, câtă vreme-i mult mai simplu să ia de-a gata, la nevoie, referatele și rezumatele de pe Google.
Am găsit, la un anticar, o cărțulie intitulată „Monografii istorice”, publicată, cred, prin 1920 (nu se precizează anul), la Editura Societății „Prietenii istoriei literare”, sub îngrijirea lui V.V. Haneș. De observat că opera întemeietorului istoriografiei române moderne o publică o societate literară – și nu întâmplător: scrierile lui Bălcescu au reale virtuți literare. De altfel, în prefața semnată misterios „I. Garabet” (să fie Ibrăileanu?) se fac referiri și la „marele său talent descriptiv și narativ”. Ai senzația, citind cartea, că nu tocmai prețuita (azi) istorie a românilor se poate asemui cu un bloc de marmură în care zac sumedenie de statui nebănuite, ignorate, în cel mai bun caz, uitate. Ori, din unghiul de vedere al interesului literar, cu un nesfârșit repertoar de subiecte, la fel de ignorate.
Și ce teme formidabile ar avea la îndemână literații veacului XXI dacă i-ar mai interesa cât de cât și istoria neamului! „Trăiască Vizirul!” – a strigat logofătul Ionică Tăutu, dând dintr-o dată pe gât cafeaua cea necunoscută, ca pe o dușcă de rachiu. Fusese primit la Palatul Topkapî și, la ușa vizirului, s-a descălțat de cizme, lăsându-le în paza slujitorilor săi: „să nu i se fure”. La mirarea marelui Vizir, logofătul răspunde cu tâlc: „niște oameni care vor să aibă tot, trebuie să păstreze ceea ce au”… O scenă shakespeariană „in nuce” este cretina ucidere a lui Miron Costin, care a cerut armașului răgaz să-și înmormânteze soața chiar atunci răposată. I s-ar fi dat, dar o nouă poruncă a analfabetului Constantin Cantemir a făcut să-i cadă grabnic capul în colbul unei ulițe din târgul Roman…
În 1789, prințul Coburg a cerut românilor jurământ de supunere și credință, deoarece „i-a mântuit de robia turcească”, numai că textul jurământul s-a arătat a fi aberant: pretindea că românii ar fi fost cândva supuși ungurilor și nu „chezășuia” nici unul dintre privilegiile Principatului. Imposibilul jurământ trebuia depus solemn, la Mitropolie. Închipuiți-vă scena ce a urmat: sub regia lui Ion Cantacuzino, boierii din biserică l-au înconjurat pe translatorul nemților, Markelius și au început să se sfădească și să se îmbrâncească. Mitropolitul a dat citire, cu voce slabă, unui alt text „scos din sân”. Atenția lui Markelius fiind distrasă, nemții au semnat un alt jurământ, care ratifica doleanțele muntenilor. Onorarea orgolioasă a semnăturii i-a obligat apoi să-l respecte!… N-aș crede că domnitorul Nicolae Mavrogheni, fiu de zidar din Fanar și biet slugă la un Pașă, a auzit vreodată de isprăvile lui Caligula, „damnatio memoriae”, care și-a înnobilat calul și dormea cu el în pat. Urcat pe tronul de la București, fanariotul Mavrogheni a găsit de cuviință să-și îmbrace în caftan iapa sa de paradă, Talavași, declarând-o boier și dându-i titlul de mare Clucer, care-o făcea și membru al Divanului! Gestul în sine vrând să exprime, de fapt, disprețul adânc față de boierimea băștinașă. Până la urmă, a fost descăpățânat de turci și acest Caligula muntean, ca urmare a intrigilor de curte.
De altfel, istoria noastră, alături de momentele ei glorioase și memorabile, este plină de intrigăraie, trădări, șoapte otrăvite și pâri la Poartă. Bălcescu le inventariază conștiincios, știind cât de mult au cântărit în viața nației – el însuși având a suferi de pe urma lucrăturilor subterane (deține recordul celui mai scurt ministeriat, fiind titular la externe, după furtunosul 11 februarie, vreme de… trei zile!)
Rămâne să cugetăm asupra eventualei actualități a frazei cu care Bălcescu își începe „Cuvântul preliminariu”: „Românii au trebuință astăzi să se întemeieze în naționalism (citiți: patriotism, n.n.) și în curaj și să câștige statornicia de caracter.”
Aici e aici: statornicia de caracter.