„Iadul – prăpastia dintre omul sărac și omul meschin!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXII-a după Rusalii

Parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) deschide seria învățăturilor Mântuitorului Iisus Hristos despre viața de veci și cuprinde două acte consecutive, care se petrec în două planuri diferite: aici (Luca 16, 19-22) și Dincolo (Luca 16, 23-31).
Numele bogatului, despre care se spune în parabolă că zilnic se veselea, îmbrăcându-se în porfiră și vison, nu este amintit, întrucât, despre unii ca aceștia, Dumnezeu Însuși a spus: „nu voi pomeni numele lor pe buzele Mele” (Psalmii 15, 4). Înțelegem de aici că toți cei lipsiți de omenie, insensibili la suferințele și lipsurile celor din jur, iubitori de slavă deșartă, sunt scoși din calculele lui Dumnezeu.
Regele David Îi cerea lui Dumnezeu să-l despartă de astfel de oameni: „Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi, ce-și iau partea în viață, căci s-a umplut pântecele lor de bunătățile Tale…” (Psalmii 16, 14). Sau: „Am pizmuit pe cei fără de lege, când vedeam pacea păcătoșilor, că n-au necazuri până la moartea lor și tari sunt când lovesc ei. […] Și mă frământam să pricep aceasta, dar anevoios lucru este înaintea mea. Până ce am intrat în locașul cel sfânt al lui Dumnezeu și am înțeles sfârșitul celor răi […] S-au stins, au pierit din pricina nelegiuirii lor.” (Psalmii 72, 3, 16-17, 19).
Lazăr, omul care cerșea la poarta bogatului, pe lângă faptul că era paralitic, suferea și de o boală epidermică. Se spune că tot trupul îi era acoperit cu bube care secretau sânge și puroi. Doar câinii erau cei care îi oblojeau rănile. În rest, nimeni nu-i da de mâncare nici măcar din cele ce cădeau de la mesele lor festive (Luca 16, 21).
Este știut faptul că orientalii, la mese, în loc de șervețele foloseau bucăți de pâine, cu care își ștergeau mâinile și pe care le aruncau ulterior pe jos. Din astfel de bucăți ar fi dorit să mănânce și Lazăr, numai că nimeni nu-i dădea, fiind considerat de conaționalii săi un păcătos prin excelență. Așa se face că boala și sărăcia i-au grăbit sfârșitul: „Și a murit săracul și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam.” (Luca 16, 22). Sânul lui Avraam, despre care se face vorbire și în care a fost dus Lazăr de către îngeri, este locul cel mai înalt al celor drepți la ospățul cel ceresc (Ioan 13, 23).
Cât despre bogat, parabola spune că „a murit și a fost înmormântat” (Luca 16, 22), ca un oarecare muritor, iar sufletul i s-a dus în iad; iadul este locul în care sufletele celor păcătoși așteaptă învierea (Fapte 2, 27; Psalmii 15, 10). Și, din iad, „ridicându-și ochii, fiind în chinuri (nebănuite de mintea omenească, n.n.), el a văzut de departe pe Avraam și pe Lazăr în sânul lui”, bucurându-se de onorurile cele mai înalte pe care le putea avea cineva în „sânul lui Avraam” (Luca 16, 23).
De remarcat este faptul că se puteau vedea între ei. În aceste condiții, bogatul, care a murit și a fost îngropat asemenea unui spânzurat, fără alai, face apel – prin dreptul de descendență – la înrudirea sa cu Avraam. Evanghelistul consemnează strigătul de disperare al bogatului: „Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și trimite pe Lazăr să-și ude vârful degetului în apă și să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.” (Luca 16, 24).
Cererea bogatului, „fie-ți milă”, demonstrează cât de insuportabil era chinul prin care trecea, încât doar un singur strop de apă, care ar fi fost luat din apele ce curgeau prin sălașul celor drepți, ar fi adus alinare suferinței sale. Este și un argument pentru rugăciunile de mijlocire adresate sfinților pentru cei de Dincolo.
Suferința lui era de nedescris: suferea și cu trupul, și cu sufletul (Matei 5, 29). Așa a văzut și Isaia iadul: „Viermele lor nu va muri și focul lor nu se va stinge.” (Isaia 66, 24). Și tot astfel l-a văzut și Daniel: „ocară și rușine veșnică” (Daniel 12, 2). Interesant este că bogatul îl cunoștea pe Lazăr încă de când era în viață; altfel, nu se explică de ce, în discuția cu Avraam, i-a zis pe nume: „trimite pe Lazăr”. Așadar, nu se putea ascunde sub pretextul că nu l-ar fi cunoscut.
Înrudirea bogatului cu Avraam a fost recunoscută, dar nu ca o îndreptățire a lui de a fi scos din iad: „Avraam a zis: Fiule, adu-ți aminte că ai primit cele bune ale tale în viața ta, și Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuiești.” (Luca 16, 25).
În cele prezentate ni se atrage atenția asupra faptului că lipsa de iubire a aproapelui este sancționată cu chinurile iadului, care sunt foc mistuitor; sau, cum spune profetul Isaia, „jarul cel de veci” (33, 14). Acum, bogatul primește ca răsplată pentru ceea ce făcuse focul și viermele neadormit; jarul pe care și l-a agonisit, din cauza comportamentului lui în relație cu aproapele, și nicidecum pentru faptul că a fost bogat.
Avraam aduce ca pretext al refuzului prăpastia care îi desparte pe unii de alții și care exprimă irevocabilitatea judecății lui Dumnezeu: „Și peste toate acestea, între noi și voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Luca 16, 26). Sfântul Ioan Gură de Aur numește prăpastia văpaie. Despărțirea nu lasă loc purgatoriului; înaintea întâlnirii cu Dumnezeu nu se cunoaște vreo stare intermediară.
Iisus a rostit parabola pentru a da un avertisment celor din vremea Sa, și nu numai, care asemenea bogatului și respectiv fraților lui s-au arătat în viață nereceptivi la cuvântul lui Dumnezeu, crezând că odată cu moartea totul s-a sfârșit (Luca 16, 28).
Și totuși Iisus voia să-i convingă că lucrurile nu stau așa cum gândesc ei și că Dincolo, dacă nu ne preocupăm de cele sufletești cât timp suntem în viață, are loc o inversare a stării pe care am avut-o pe pământ sau o înrăutățire și mai mare, dacă viața nu a fost trăită corespunzător, dacă a fost rea (Luca 16, 19 și 26).
Insistențele bogatului pe lângă Avraam: „Rogu-te, dar, părinte, să-l trimiți (pe Lazăr) în casa tatălui meu, căci am cinci frați, să le spună lor acestea, ca să nu vină și ei în acest loc de chin.” (Luca 16, 27-29) nu au primit răspunsul așteptat, și aceasta pentru că unor astfel de oameni nici măcar învierile din morți nu le schimbă viața. De aceea, Dumnezeu a refuzat să dea semn acestui neam (cf. Marcu 8, 12). Avraam îi răspunde bogatului: „Au pe Moise și pe prooroci; să asculte de ei.” (Luca 16, 30). Adică au cărțile lui Moise și ale prorocilor, de conținutul cărora pot beneficia toți cei care doresc să cunoască voia lui Dumnezeu, despre care Sfântul Apostol Pavel spune că este „sfințirea noastră” (I Tesaloniceni 4, 3).
Stăruințele bogatului, – „Nu, părinte Avraame, ci, dacă cineva dintre morți se va duce la ei, se vor pocăi” (Luca 16, 30) –, nu l-au sensibilizat pe patriarhul evreu, după cum și el se arătase insensibil la suferința lui Lazăr. Acum remușcările erau de prisos. Sentința și-o autopronunțase. Nu mai era nimic de adăugat la ea. Cât privește pe frații săi, Avraam i-a spus: „Dacă nu ascultă de Moise și de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morți” (Luca 16, 31).
Însuși Hristos, când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, a răspuns: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți.” (Luca 10, 27). Urmarea acestei porunci le era suficientă pentru a nu împărtăși soarta fratelui bogat.
Mai mult, Hristos spune un adevăr pe care-l va dovedi însăși Învierea Sa. Cei care nu au crezut Evangheliei Sale, nu au crezut nici după ce L-au văzut pe Hristos înviat din morți. Iată de ce această parabolă este și pentru noi un avertisment, cel de a nu ne purta ca toți cei care n-au crezut în adevărul Învierii lui Hristos. Și aceasta pentru a nu avea osânda bogatului care a mers de la slavă la necinste, de la desfătare la lipsă, de la lumină la întuneric. Sau, cum spune Iov, „unde lumina este tot una cu bezna” (10, 21-22).
Așadar, să ne străduim să nu plecăm din această lume asemenea bogatului nemilostiv, cu sufletul gol de virtute, ci să dobândim răsplata lui Lazăr, care este „viața veșnică” (Matei 25, 46) în Împărăția lui Dumnezeu!