Ia repede banii, Gigi!

Alaltăieri dimineață, la Radio Top, în rubrica de sport a matinalului, îmi exprimasem speranța că Steaua ar putea smulge un egal, eventual 1 – 1, cu câteva condiții. Una din ele era ca steliștii să lupte ca turbații, să joace mai bine decât au făcut-o vreodată anul ăsta. O alta ținea de adversari, în sensul că aceștia încă nu au o formulă stabilă, că sunt încă în perioada de acomodare cu noul antrenor, iar ca bonus faptul că numitul Kun Aguero este gras și deci inapt să înscrie goluri. În sfârșit, ultima speranță se lega de un moment de inspirație al lui Stanciu, care să pună, pardon, „ca cu mâna” vreo minge, desigur din lovitură liberă, la vinclul portarului advers. Când colo, ce să vezi? Ultima ocazie de gol pentru Stanciu a fost cea din minutul 1, totalul per echipă ridicându-se la fix două, cu tot cu semichifla lui Hamroun. Iar dacă tot veni vorba de Hamroun, ce aștepți, bă, Gigi, de nu-l vinzi pe oricât ți-ar da pe el ăia care-l vor? Fiindcă, în mod evident, acest foarte tehnic fotbalist pentru zone defavorizate, cum ar fi România și Peninsula Arabă, poate face minuni în meciurile contra Chiajnei și Al Ahli. Pus însă în fața unor fotbaliști ceva mai dotați și mai antrenați, precum cei de la City, pare a fi el însuși de la Chiajna din meciurile acesteia contra Stelei. Tocmai de aceea cred că oricare fotbalist de la orice echipă românească trebuie vândut în secunda imediat următoare ofertei, pentru a nu i se ivi nefericita ocazie de a întâlni întâmplător vreun City, prilej cu care valoarea i se înjumătățește la fiecare 2 – 3 minute, ajungând cam până la pauză către cota 0 (zero). În afară de acest câștig virtual al lui Gigi, există totuși și unul concret, atât pentru el cât și pentru toți iubitorii fotbalului românesc: alaltăieri ne-am putut da seama cu toții ce înseamnă o echipă de peste jumătate de miliard de euro. Tot e ceva.