Ia priviți-i cum se duc…

Până la 17 ani am locuit la Ițcani. Mai întâi în spatele parcului de la gară, de unde am plecat în refugiu și, când ne-am întors, am găsit totul distrus. Inscripția rusească de pe frântura de zid rămasă în picioare, „provereno min net” (adică, s-a controlat, mine nu-s), suna a ironie: o mină de-ar fi explodat, tot n-ar fi nimicit în halul ăsta biata zidire din care se mai ițea doar un ciot al hornului bucătăriei! Ne-am aciuat, de bine, de rău, undeva pe strada către Burdujeni. De câte ori trec prin Suceava, mă abat și prin preajma casei copilăriei. Nu știu cine mai locuiește acolo, n-am curaj să bat la ușă, privesc de departe și încerc să reconstitui un univers de mult mistuit, totuși bine înrămat în amintirile copilăriei. Dar, surpriză: întâmplarea a făcut să-l cunosc, la o lansare de carte, pe locatarul ce a urmat familiei mele exact în aceeași jumătate de casă: inginerul silvic Cezar Straton. O fi stăruind pe-acolo un anume duh al locului, s-o fi înfiripat un mini-pol al creativității literare, altfel e greu de explicat mâncărimea de condei ce a-mbolnăvit și foștii locatari, și următorii: na, că și Straton scrie! I-am deschis cu oarece îndoială prima dintre cărțile ce mi le-a dat, după care nu m-am oprit până când n-am isprăvit-o și pe a treia. Foarte original acest condei bucovinean care și-a scris primele file taman în cămăruța în care am buchisit slovele și eu! Mă tem că posteritatea va trebui să-mpartă-n două viitoarea casă memorială de la Ițcani! După ce că, în tinerețe, proaspăt căsătorit, am viețuit din greu câțiva ani într-o cameră dintr-un apartament în comun (în cealaltă locuia familia strungarului Ciubuc, de la „Țesătura”, care, în fiecare dimineață la 5,30, punea să urle singurul disc pe care-l avea – fanfara din Cozmești), iată că și postumitatea nu mă va absolvi de inconvenientele traiului în comun! Lăsând gluma: este demn de atenție și considerație ceea ce (și cum) scrie Straton și, fără îndoială, voi reveni pe larg, fie în această rubrică, fie într-una dintre revistele literare. Deocamdată, mai zăbovesc în preajma casei copilăriei: deși-i renovată și arată onorabil, tot se observă vag urma ușii laterale, zidită mai târziu, unde disting linia fostului prag așezat cândva, cu mistria, de taică-meu. Ciudat cât de limpede s-a păstrat scena pe ecranul amintirii! Deasupra tocului ușii era o mică tainiță în care tata își ținea ferită de ochi curioși cutia cu documente. Am regăsit-o nu demult: era cât pe ce să fie aruncată în pragul toamnei, când am cutezat să fac ceva ordine în garaj. I-am aflat acolo și autobiografia destinată, cu siguranță, numai mie. Și câte ne este dat să aflăm abia după ce părinții noștri trec vama Styxului! „În anul 1949, în timp ce eram Președintele Judecătoriei Suceava, am fost dat afară din serviciu pe motiv că tatăl meu era cetățean american (…) În anul nașterii mele, 1910, tatăl meu, Haralambie Iacoban (n.m.: devenit, în Canada, Harry Jacob!), a plecat în SUA și apoi în Canada, la Winnipeg și Montreal, unde a murit în 1964”. Bătrânul Harry-Haralambie a avut nefericita inspirație să-i trimită fiului două scrisori de peste ocean. A fost de-ajuns: „întreține relații cu străinătatea!” Afară! Într-un memoriu adresat unui „Domn Ministru”, tata, ajuns, după excluderea din magistratură, impiegat de mișcare la Ițcani, istorisește cum a fost mobilizat pe loc la începerea celui de al Doilea Război Mondial, apoi trimis, cu familia refugiată, în alt capăt de țară. Niciodată n-am știut că „În luna martie 1944 am fost evacuat la Regionala cfr Craiova și repartizat impiegat de mișcare la stația cfr Jiblea din jud. Olt, apoi la Slatina, unde, pe clădirea gării, a căzut o bombă lansată dintr-un avion american, bombă care a distrus partea de clădire în care mă aflam și eu, rănindu-mă grav. Cele 7 bombe au omorât o santinelă, aflată în post. A doua zi, avioanele americane au venit din nou din Italia, să bombardeze Ploieștii și Bucureștiul; la înapoiere au aruncat butoaiele goale de metal pe care le-au folosit pentru transportul benzinei (rezervoarele suplimentare cred, n.m.) și unul a căzut peste picioarele mele (mă adăpostisem pe un izlaz), fiind din nou rănit grav. (…) Mai târziu, am fost martor când un impiegat de mișcare ce asista la trecerea unui transport cu trupe sovietice a fost împușcat mortal, cu o armă automată, de un soldat rus din tren (…) În nopțile următoare i-am obligat pe călători să rămână în sala de așteptare, dar și acolo un soldat rus a tras în mulțime focuri de armă, împușcând grav o femeie în picioare…” – și tot așa înainte. Ce zbuciumate vieți au avut părinții noștri, câte n-am știut, câte nu ne-au interesat, cât de datori le rămânem!
„Ia priviți-i cum se duc / Cum se duc și cum se sting…” I-am privit, oare, cu atenția, grija și dragostea ce le meritau? Poate nu-i prea târziu să-ncercăm a le regăsi adevărata urmă a trecerii barem acum, când de mult nu mai sunt…