Ia priviți-i cum se duc…

Născut într-o zi de 23 august, Paul Everac primește ca firească invitația de a comenta pe marginea diferitelor înțelesuri și virtuți conferite fostei „mari sărbători naționale”. Iată-i opinia: „23 august 1944 este ziua când am vrut să ne salvăm pielea, fiindcă dușmanul devenise mai puternic decât aliatul.
Am lăsat o silă, ca să luăm alta, fiindcă în istoria noastră cam nimic nu e de bunăvoie. Am scăpat de un drac (un drac, totuși, civilizat) și am dat de mumă-sa. Am făcut un armistițiu prost, când aveam șansa să facem unul mai bun, mai bărbătesc. Am omorât conducătorul de dreapta, ca să vină un conducător de stânga și, în final, l-am omorât și pe acesta. Am dat, mai întâi, libertatea pe independență, apoi am dat independența pe libertăți dezmățate și anarhice. Ne-a mers ca lui Dănilă Prepeleac. Am dat în brânci ca să ne facem o industrie, acum am dat-o pe un sfârâiac, de deștepți ce suntem. Dăm mereu cu piciorul în șiștar, sub cuvânt că ne eliberăm. Halal liberare!” Nițeluș cinică această analiză sui-generis, dar, s-o recunoaștem, are-ntr-însa și destul adevăr.
Devenit, la 85 de ani, patriarh al cuvântului rostit în scenă (și așa, din pricina bărbii, sătenii din Podul Dâmboviței îl salută cu „săru-mâna, părinte!”), Everac reprezintă stirpea pe cale de dispariție a acelora ce încă mai cred în literatură. Cum e semn de „defazare” să mai crezi și-n altceva decât în „valorile europene” (la urma urmei, care-s, și prin ce s-ar deosebi, să spunem, de „valorile americane”?), postura de apărător al culturii române clasice îl trimite în desuetudine, marginalizându-l brutal și, s-ar vrea, definitiv. De obicei, ziua lui Everac aduna, la Podul Dâmboviței, crema teatrului românesc. De ce să mai vină acum? Nu mai este șeful Televiziunii, teatrele nu-l mai joacă, nu mai împarte roluri, nu mai este invitat în jurii, elitiștii îl tratează cu sictir – dă mai bine dacă te ții de-o parte. Iar istoria literaturii tinde să se descotorosească de dramaturgie, fiindcă, zic criticii, spectacolul îl face regizorul, scriitura nu mai contează.
Nu știu alții cum sunt, dar mă tem că astfel de punct de vedere n-au cum să-l accepte tocmai europenii, care s-ar trezi făr-de Aristofan, Shakespeare ori Ionescu în Pantheon. Iar noi, toje europeni, făr-de Caragiale…La Podul Dâmboviței, Everac a încercat să înfiripe un miraculos tărâm al teatrului, adunând, de-a lungul anilor, zeci de busturi ale întemeietorilor, fără a-și uita contemporanii. E un gest generos, care merită sinceră apreciere, chiar dacă, materializat din sărăcie, a trebuit să se mulțumească și cu unele înfiripări în marginea kitsch-ului (senzație accentuată de nefericita idee a văpsirii statuilor cu un soi de lac argintiu). Rămâne, însă, singurul conclav în care dialoghează mut Iorga ori Delavrancea cu Sorescu și Eftimiu. De pe pereții construcției pompos denumită „Ateneu” îți apar, în frescă, chipurile marilor noștri actori, de la Caragiu la Piersic.
Dacă păstorul unei astfel de curți a himerelor s-ar fi numit, să zicem, Iosif Constantin Drăgan, cu siguranță că ar fi invitat la lucru cei mari reputați pictori și sculptori ai momentului. Everac a trebuit să se mulțumească doar cu prestații voluntare, de unde și flagranta inegalitate a creațiilor plastice. Ideea în sine, însă, rămâne salutară și deloc de ironizat. La 85 de ani, amfitrionul s-a prefăcut a nu băga în seamă cvasi-abandnoul ce i-a onorat aniversarea, încercând să anime asistența (cu precădere rubedenii de vârsta a treia) cu sumedenie de concursuri tinerești, rămase, până la urmă, făr-de competitori și în coadă de pește. A considerat, însă, necesară o prelegere „Everac despre Everac”, cel mai jucat dramaturg român al tuturor timpurilor trecându-și în revistă prestația în câmpul literelor de la debut (acum exact 50 de ani, pe scena Naționalului ieșean) și până la zi. Unele piese și le-a auto-clasificat în rândul „capodoperelor”, ceea ce s-a primit cu zâmbete și a demonstrat că, adesea, credința scriitorului în propria-i creație nu consună, titlu de titlu, cu receptarea publică, notorietatea unor piese mai ușurele întrecând-o pe aceea în care s-a mizat pe esențe și profunzime filosofică. Oricum, am convingerea că barem 5-6 dintre piesele lui Everac sunt menite să rămână – și nu-i deloc puțin. A sunat, cumva, a rememorare de-a dreptul testamentară. Ia priviți-i cum se duc…