Doi români refuză să demisioneze: Adrian Severin (flagrant delict de luare de mită) și Răzvan Lucescu (flagrant delict de incompetență). Chestie de obraz. Toată lumea socotește și răssocotește, croind din cuțite și pahară planuri fanteziste privind calificarea României la Europene, dar nimeni nu-și pune întrebarea legitimă ce mama dracului să căutăm noi acolo?! Avem cea mai nenorocită și impotentă echipă reprezentativă, care nu numai că-i ciuca bătăilor, dar pur și simplu nu joacă nimic!
E jalnic, am ajuns în urna a patra valorică UEFA, sub noi se află doar marile puteri Andorra, Lichtenstein, San Marino și Luxemburg. Mai jos nu se poate! Și-n halul în care ne aflăm, visăm la o calificare în Campionatul European! Ca să ce? Nu ne-am făcut destul de râsul curcilor, mai trebuie să-l vedem și pe Florescu față-n față cu Robben?
Sigur că, regresând în toate ramurile sportive, trebuia să-i vină rândul și fotbalului. Domeniu în care n-am strălucit niciodată orbitor, însă, orișicât, nu eram de râsul lumii. Dar s-ajungi să te bată fără drept de apel marea putere europeană Bosnia și să te țină în șah o repriză întreagă echipa Luxemburgului, alcătuită din barmani, funcționari și felceri, asta-i prea de tot! N-are rost să mai luăm la bani mărunți meciul de la Zenica, cu statisticile lui umilitoare; a făcut-o presa sportivă. Nouă ne rămâne formularea întrebărilor… fără răspuns.
Pe prima, am înfățișat-o: ce să caute neamțul în Bulgaria și noi la Europene? Să ne facem a n-șpea oară de râs, total în văzul lumii și la scară continentală? Nu jucăm nimic, abia legăm trei pase, n-avem strategie, n-avem valori, s-a dus vremea falnicei Veneții! Doar cu câteva centre de copii și juniori mai acătării, cu un campionat bicisnic, cu manageri ce au nenorocit mari echipe românești, cu invazia de străini care barează calea spre afirmare ipoteticelor valori autohtone, cu miticismele din conducerea fotbalului, unde era să ajungem decât în coada cozilor – locul 42 în Europa!? Și cum toată lumea trage în selecționer, mai-mai că ne-ar veni să exclamăm „nu trageți în pianist, face și el ce poate!”. Dar poate? Ce poate? La urma urmei, care-s performanțele ce l-au recomandat pe Răzvan pentru postul de la Națională în afară de succesele… tatălui? N-are „marfă” în galantar, n-are de unde alege – drept pentru care cheamă la lot iluștri dați afară de la echipe din divizia B! Am curajul să spun să Florescu n-a jucat, la Zenica, mai prost decât ceilalți. A fost cu totul în tonul echipei. Iar la Piatra Neamț, repriza a II-a n-a fost deloc mai bună, cum se iluzionează Răzvan, ci pur și simplu au terminat benzina barmanii și felcerii din Marele Ducat (cu 400.000 de locuitori – cât Iașiul!).
A doua întrebare esențială: ce-i de făcut? Constat siderat că onorabili diriguitori ai fotbalului nostru (Dinu Gheorghe) văd salvarea în aducerea lui Hagi. Altă tâmpenie monumentală! Nimeni nu desprinde concluzii din analiza ofticoasei cariere de antrenor a lui Hagi, nimeni nu izbutește să priceapă că selecționerul Naționalei nu-i musai să strălucească prin iscusința driblingului la firul ierbii, ci mai ales prin… (completați dvs., mi-e jenă s-o spun atât de deschis și de direct).
Rezultatul de la Piatra Neamț mai mult încurcă lucrurile decât le deslușește. Dacă rămânea 1-1, barem se dumireau până la capăt și etern nedumiriții (în frunte cu Răzvan) și se accepta ideea marii schimbări necesare în toate cele, urgent și acut necesară amărâtului de fotbal românesc. N-a fost să fie. Oricum, Răzvan, lasă-ne!