Hyoselamus

În urmă cu opt decenii murea, la Iași, profesorul de biologie Neculai Leon, rectorul Universității. Priveghi, jale, flori, lumânări, rubedenii, coroane, catafalc. În preziua înmormântării, învie mortul!! Neculai Leon se ridică binișor de pe catafalc și-și freacă ochii, producând leșinuri printre cucoane și-nspăimântând amarnic partea bărbătească. Primul se dezmeticește… mortul, care-și cere scuze: fusese victima propriei sale experiențe de biologie.
Dornic să cunoască mai bine efectele alcaloidului extras din buruiana hyoselamus (populara măselariță) a îngurgitat un decoct prea tare și a intrat într-un soi de letargie: auzea și-nțelegea tot ce se petrecea în juru-i, fără nici o posibilitate de reacție. (Când, la 5 oct. 1931, avea să moară de-adevăratelea, nimeni n-a mai scos o vorbă în preajma sicriului – dacă Leon i-aude și-nvie iar?) Spre bucuria lui, la moartea dintâi n-a avut parte decât de vorbe bune; oricum, trebuie să fie extrem de ciudat și incomod s-auzi poporănii sporovăind despre tine și tu să nu le poți întoarce barem o vorbă… Senzație oarecum asemănătoare încerc atunci când, răscolind printre hârtii vechi, dau peste scrisori în care amici aflați de mult în loc cu verdeață îmi trimiteau SOS-uri, ei monologând și eu tăcând ca-n scena falsei morți a lui Leon, întoarsă pe dos. Iată, de pildă, epistola primită de la Titus Popovici, cu puțin înainte să fie trimis către Domnul de un șofer aiurit ce-a proptit mașina într-un copac: „Dragă Mircea, în fine, am izbutit să pun mâna pe un text de la Naționalul bucureștean, unde revoluția e permanentă, parcă instituția ar fi condusă de Troțki în persoană. De muncit, nu se muncește, dar asta e altă poveste. Să aibă grijă statul, că de aia-i stat. Eu zic că aceste bucăți fac un tot unitar. Nu cred că e bine, acuma, să punem și aia cu popa și secu. Spiritele sunt agitate, biserica e instituția spre care se îndreaptă noua-ne spiritualitate. Eu am scrise și câteva mai tragice, inclusiv aia pe care o știi, dar încă odată zic că… nu-i momentul. Când am citit, în suplimentul religios al României Libere, despre minunea de anul trecut de la Neamț, când nu-ș care sfânt mucenic a ieșit din mormânt spărgând cimentul, m-a cuprins un fel de prudență Dulea-nă. În fine, cum crezi. De altfel, ne vedem, sper, în Deltă. Cu drag, al tău, Titus.” Scrisoarea se cere decodată.
A fost trimisă, evident, după revoluție, când Titus era încolțit și derutat. Mă ruga să-ncerc un spectacol-coupé, înmănunchind scenetele pe care ni le citea pe ascuns, când, înainte de ’89, ne bejeneam la vreo vânătoare ori pescuit și dispărea frica de (cum spunea el) „microfonie”.
Titus Popovici a avut mari calități și destule păcate; în ultimii ani, cârtea cu înverșunare, dar numai în cercul amicilor siguri (a murit la timp, astfel protejându-se de revelația că și printre bunii lui prieteni s-au aflat turnători…) Într-o scenetă era prezentat un preot ce-și turna enoriașii la Securitate. Sigur că pe vremea lui Dulea n-avea cum să apară – dar, culmea, nici după Revoluție, fiindcă, așa cum scria Titus, „nu era momentul” să vii cu astfel de text-afront – mai ales după ce s-a mișcat cu tâlc pământul unui mormânt de la mănăstirea Neamț.
Trebuia să găsim o soluție în Deltă, unde, ca-n fiecare an, ne întâlneam în casa pădurarului Vanea. Seara se citeau texte iconoclaste, iar în zori porneam către japșele vizitate de gâștele Caraormanului… N-a mai fost să fie, Titus, zdrobit în mașină, avea să moară în spitalul de la Tulcea… Iată și un mesaj premonitoriu primit în 1990 de la Corneliu Sturzu. Poet fiind, l-a scris în versuri: „Cum e să știi că nu ai nici un rost / Să nu mai crezi, să speri, să nu mai vrei / Că nu mai ești de-acuma necesar / Mai bine-un salt decis peste… ehei!” Am bănuit ce să-nsemne acel salt: poetul, încercat de vinovății, poate hipertrofiate de sensibilitatea-i rănită, s-a predat pur și simplu: la ce bun să lupte, câtă vreme-i oricum inutil? Acum aș ști ce să-i răspund și lui Titus, și lui Sturzu. Atunci, asemenea lui Neculai Leon, doar auzeam, înțelegeam și-atât.