„Cum adică n-a făcut nimic? A izbutit să coboare nivelul general!” Cam așa s-ar putea vorbi despre prestația lui Mircea Sandu la FRF, câtă vreme a adus reprezentativa României de pe locul 11 în 1995 tocmai pe 33 în 2013 (57 în 2011!)
Sigur că într-o perioadă în care totul părea a merge pe dos, nu puteam pretinde traiectorie ascendentă fotbalului românesc, numai că, atunci când vezi în clasamentul mondial deasupra României instalate țări precum Armenia, Panama (?), Algeria, Slovenia, Cehia, înainte de a te întreba ce-i de făcut se cuvine încercată cât de cât lămurirea cauzelor din pricina cărora am ajuns unde am ajuns. Adică, fără jucători de marcă în țară și-n lume, fără performanțe ale reprezentativei, și cu o geografie internă a fotbalului stâlcită: centre tradiționale precum Piteștiul, Craiova, Aradul, Bacăul ș.a. nu mai figurează în catalogul primei ligi, unde se lăbărțează fotbalul semi-rural (Chiajna, Năvodari) ori migrant („Astra” Giurgiu n-are nici o legătură cu Giurgiul, Năvodarii joacă pe unde apucă, „Viitorul” la fel…). Și cum să desprinzi toate aceste evidente involuții de persoana președintelui FRF Mircea Sandu, care a egalat performanța ceaușistă a sfertului de veac înțepenit la șefie?
I-a sunat, în sfârșit, ceasul debarcării. Ducă-se! Numai că plecarea îi e abia schițată și ne-am trezit în fața unei enorme neobrăzări ce atestă totala rupere a legăturii individului cu realitatea: fostul „naș” al fotbalului românesc (nu degeaba astfel poreclit!) consideră că, devenit președinte de onoare, i se cuvine faraonică răsplată din banii „fenomenului” care, privat fiind, n-are de ce și cum să se supună barem legilor bunei cuviințe. O fi chiar atât de… privat fotbalul nostru? Rămâne de discutat, câtă vreme statul construiește stadioane, primăriile subvenționează în totalitate felurite echipe și mari unități industriale cu statul acționar majoritar achită de ani și ani nota de plată unor formații dedulcite la banul public. Barem de ne-ar răsplăti prin performanțe!
Dar chiar de-ar fi particulari, cum susțin cei băgați cu mâinile până la coate în bugetul Federației, tot ar trebui să funcționeze măcar jena elementară care să-l tragă de mânecă pe onorabilul președinte de onoare atunci când pretinde remunerație mai mare decât aceea a președintelui României și rentă viageră de trei ori mai consistentă decât a Nadiei Comăneci! Ce fapte de arme te-ar îndreptăți, Nașule? Nici una! Pretențiile dumitale (care mai încasezi și 5.000 de euro pe lună de la UEFA) arată ce dezmăț financiar bântuie fotbalul românesc: dacă fără pic de rușine și-n văzul lumii emiți astfel de pretenții aberante, ne putem închipui ce se petrece în spatele cortinei!
Va să zică: Nașul vrea o rentă viageră de 75.000 de euro pe an (mărinimos, a scăzut-o la 50.000 – treacă de la el!), un etaj întreg dintr-o clădire a Federației, secretară și consilier cu salarii între 5000 și 20.000 lei/lună angajați la cabinetul (!) domniei sale, limuzină la dispoziție, carburant fără limite, convorbiri telefonice de asemenea nelimitate, cheltuieli de protocol însumând 10.000 lei/lună, asistență medicală plătită în țară și-n străinătate, indiferent de costuri, business class la avion (că la clasa Economic tușește!), hotel de 5 stele și 500 euro/zi diurnă la meciurile echipei naționale, obligația FRF de a-l nominaliza candidat la Comitetul Executiv UEFA…
Ce bătaie de joc la adresa unei țări sărăcite, incapabilă să-și crească juniorii din eternă lipsă de bani, și a unui popor ce abia izbutește să lege tei de curmei de la o leafă ori pensie la alta!
Un fost președinte al României primește 5.000 de lei pe lună, Nașul, tot 5.000, dar… euro, adică, de patru ori mai mult! Mă mir că n-a pretins grădină zoologică privată, precum Ianukovici, și gardă de fecioare, ca Gaddafi! Ce-i trebuie unui președinte de onoare cabinet, consilier, secretară, câtă vreme nu mai are nici o atribuție într-ale Federației? S-o fi vrând președinte-jucător? Mai avem unul, ajunge! Când am mai văzut și doi președinți de club cărăbănind în sala Adunării generale ditamai portretul Nașului, pictat în ulei și-n atitudine de Napoleon al careului mic, mi-am zis că s-a atins culmea culmii ridicolului – care, din totdeauna, a făcut casă bună cu nesimțirea.
Un cinic ar spune că nu-i prost cel care cere, proști sunt cei care dau. Costisitoarea întronizare a președintelui „de onoare” înțeleg că a fost votată de reprezentanții cluburilor, mai toate calice și cu restanțe financiare. Drept pentru care dați-mi voie să le adresez tuturor acestor servi obedienți, dar și Nașului, cel mai sincer Huo! cu putință.