HUNTINGTON – după 40 de ani de profeții politice

Viziuni asupra lumii noastre. Uluitoarea lor schimbare
După 1920, „lumea” era gândită în două proiecții: Occidentul și „ceilalți”.Deși perioada dintre anii 1800 – 1920 fusese dominată de o tendință de evoluție a lumii occidentale către democrație, primul război mondial a stopat acest fenomen prin declanșarea epidemiilor de fascism, comunism, așadar de spirit totalitar. Cel de-al doilea război mondial a generat Războiul Rece globalizat, pe durata căruia lumea era împărțită în trei blocuri cu caracter politic-economicmilitar: „Lumea liberă”, „Blocul comunist” și „Națiunile nealiniate”. În 1990, devenită „euforică” (cf. Samuel P. Huntington), lumea se iluzionase cu erzațul armoniei (de parcă, brusc, raiul ar fi fost posibil pe pământ), iar unul dintre președinții importanți ai lumii declama că „nu mai studiem războiul pentru că războiul nu mai există”. Repede dezmeticită după acest opium delirant, istoria planetei a urmat din nou traiectoria fărâmițării prin multiplicarea conflictelor interetnice sau de „purificări etnice” (cf. Idem), prin declinul legii și al ordinii, prin apariția de modele noi de alianțe și de conflict, prin renașterea totalitarismului (neo-fascism și neo-comunism), prin intensificarea fundamentalismului religios, prin sfârșitul etapei yes-man-ilor. Ceea ce Huntington prezicea la începutul anilor 90 se adeverește astăzi în mare măsură, iar apariția din 1968 a cărții sale Political order în changing societies (Ordinea politică în schimbarea societăților) rămâne un eveniment epocal pentru înțelegerea schimbărilor din lumea în care trăim. La vremea respectivă, în plin război rece, Huntington afirma, ca teză capitală a teoriei sale, că „violența și instabilitatea caracteristice perioadei de după al doilea război mondial au fost în mare parte produsul schimbărilor sociale rapide și al rapidei mobilizări a noilor grupuri în cuplurile politice cu dezvoltare lentă a instituțiilor politice”. Lumea actuală, la aproape douăzeci de ani după descompunerea blocului URSS, repetând circumstanțialitatea enunțată de Huntington, este o lume de civilizații, în care se pot descrie câteva dominante: occidentală, latino-americană, africană, islamică, chineză, hindusă, ortodoxă, budistă, japoneză. Culturile neoccidentale câștigă putere economică și încredere, afirmându-și din ce în ce mai decis valorile culturale proprii, simultan cu respingerea valorilor occidentale. Hungtington îl cita pe Kissinger, care estima că în jurul anilor de după 2000, lumea va fi condusă de cel puțin șase mari puteri: USA, Europa, China, Japonia, Rusia și probabil India, alături de câteva state mai mici, iar aceste șase puteri aparțin, după cum se poate vedea, de cinci civilizații foarte diferite și chiar antagoniste. Teoria lui Huntington, după sfârșitul limitelor teoriilor lui Fukuyama, conchide că „în această lume nouă, politica locală este politica etnicității, iar politica globală este politica civilizațiilor. Rivalitatea dintre puteri este înlocuită de ciocnirea civilizațiilor”.
Cultura – magnetismul civilizațiilor și elixirul supraviețuirii
Cultura este forța fundamentală în lumea de după căderea Zidului Berlinului. Ea unește sau dezbină. A se rememora cazul conflictelor din fosta Iugoslavie, unde Rusia a ajutat diplomatic pe sârbi, în timp ce Arabia Saudită, Turcia, Iran și Libia au procurat bani pentru arme pentru bosniaci, nu datorită rațiunilor ideologice, politice sau economice , ci datorită înrudirii culturale. Astfel, popoarele separate de ideologie, dar având o cultură comună, se unesc (vezi cazurile celor două Corei sau diferitele Chine), în timp ce societăți unite de ideologie dar divizate de civilizație, se separă, așa cum s-a întâmplat cu Uniunea Sovietică, sau sunt supuse unei presiuni intense, așa cum este cazul cu Ucraina, Nigeria, Sudan etc.
Argumentul culturii comune a populației românești din România și a celei din Basarabia și Ucraina, ca și pericolul reprezentat de aceasta, văzute prin prisma teoriei lui Huntington, i-a pus în gardă după 1990 pe strategii rusofoni din teritoriile românești anexate de defunctul URSS. Ei au inventat găselnița cu „limba moldovenească” tocmai pentru a rupe tradiția culturii și limbii românești și a preîntâmpina șansele de unificare cu țara-mamă – România a provinciilor noastre supuse silnic rusificării.
A nu se uita: Jacques Delors afirmase undeva că „viitoarele conflicte vor fi declanșate mai degrabă de factori culturali decât de economie sau de ideologie”.
Șansele democrației de a se îndepărta sau apropia de noi Huntington atrage atenția asupra compatibilității cu democrația a celor câteva culturi aflate în ring: cele care au o moștenire creștin-occidentală, fac progrese în direcția dezvoltării economice și a politicii democrate; șansele pentru dezvoltarea economică și politică sunt incerte în țările ortodoxe; șansele acestei dezvoltări democrate în republicile musulmane sunt aproape inexistente.
Această lume post comunistă care a început după 1990 este o structură multipolară și multicivilizațională, în care punctele culturale comune și diferențele configurează interesele, antagonismele și asocierile dintre state întru crearea ordinii politice globale și a ritmului de evoluție a civilizațiilor dominante. Aeastă imensă configurare planetară, poate favoriza evoluția în bine a României sau o poate stopa.
În fond, Cortina de Fier s-a mișcat cu câteva sute de kilometri mai la est, ea fiind acum linia care separă popoarele creștinătății occidentale de popoarele ortodoxe și musulmane
La 40 de ani de la apariția tratatului lui Huntington, merită să reflectăm cum se cuvine la viitorul nostru, privind în știința istorică și politică, în dinamica civilizațiilor și a culturilor, nu numai în rafturile mall-urilor.