Propovăduirea învierii este și astăzi la fel de actuală ca și în primele zile ale creștinismului. Catedralele mărețe, hramurile cîte unui Sfînt sau Sfinte, care adună zeci de mii de credincioși, tarabele pline de cărțile Sfinților Părinți și posterele cu patriarhul din dughene nu sînt numaidecît o dovadă că mesajul evanghelic a fost înfăptuit. Nu este nici un motiv a crede că vremea predicii a trecut și că acum trăim triumful creștinismului. Putem spune chiar că mulți trăiesc un fel de posteritate a creștinismului, crezîndu-se în măsură să “îndrepte” pe ici colo ceea ce Apostolii și Sfinții Părinți “nu au înțeles bine”. Mă refer și la conferințele și simpozioanele interconfesionale, la săptămînile de rugăciune comună etc.
Există tot ce vrei în aparatul Bisericii, cu părere de rău din ce în ce mai asemănător cu alt aparat, nevrednic de pomenire. Există posturi de radio, gazete, există chiar preoți de serviciu care pot oferi Sfînta Împărtășanie trecătorilor curioși și turiștilor la orice oră, uneori cu o spovedanie superficială. Există, într-un cuvînt, o mare “înțelegere” pentru omul modern. Numai “propovăduirea învierii cea minunată” nu există, nu există învierea sufletelor noastre.
Leonid Ilici Osipov, un profesor de la Academia Teologică din Moscova, atrăgea atenția la una din conferințele sale că Hristos ocupă un loc din ce în ce mai neînsemnat în Biserică. Totul se reduce la parada de veșminte frumoase și la profesionalismul corului. Azi poți vedea scene cînd preotul cu potirul este împins într-o parte: “Hai, vă rugăm, mergeți cu împărtășania mai încolo, că e timpul să vorbească mitropolitul și trebuie să filmăm”. Și eu zic că avem deja simptomele unui creștinism fără Hristos.
M-am gîndit care ar fi una din diferențele dintre misiunea creștină din primele veacuri și cea de astăzi. Astăzi există două generații de preoți: cei care au terminat proaspăt facultatea și practică un laxism exagerat și cei de modă veche, care sînt mai severi. Amîndouă aceste atitudini, și laxismul și severitatea, sînt bune și amîndouă sînt rele. Amîndouă sînt bune cînd urmăresc recuperarea și vindecarea omului bolnav de păcat, dar amîndouă sînt rele cînd îl aruncă pe om în nenorocire, fie în nepăsare, fie în deznădejde, chiar pînă la căderea din credință.
A banaliza acest păcat, cum se întîmplă în marile orașe, înseamnă a anula rostul venirii lui Hristos în lume. Dar, totodată, a te îngrețoșa de păcătoși și a-i ataca de pe amvonul bisericii în predici apocaliptice, ca pe unii care nu mai au nici o scăpare, este, la fel, o încălcare a iubirii lui Hristos. Ceea ce lipsește azi nu sînt cărțile de catehism. E plin de cărți și cărțulii de predici la sărbătorile bisericești, chiar cărți despre feluritele păcate, cu draci și drăcușori, cu vedenii amenințătoare și așa mai departe. Numai calea care duce la inima omului nu se cunoaște. Hristos stă la ușă și bate, nu cumva să-L alungăm noi cu amenințările și cu rețetele noastre de mîntuire, înainte de a face un lucru atît de obișnuit, care ni se cere. Acest lucru este de a ne alipi urechea de inima căreia vrem să-i vorbim și să pîndim de care parte se ascunde Hristos, pentru că El se ascunde numai decît și în acea inimă. (www.crestin-ortodox.ro)
