Hristos și „hainele de piele”

Fiecare din cele șase zile ale Genezei, așa cum le prezintă prima carte din Vechiul Testament, se încheie cu o privire retrospectivă a lui Dumnezeu asupra lucrării Sale și cu aceeași concluzie: „Iată, toate erau bune foarte” (Facere 1, 31). A fost mai greu la facerea omului, căci acolo Însuși Ziditorul, după ce l-a creat pe Adam, a spus: „Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2, 18). Pentru aceea a făcut-o pe Eva, cea care avea să devină mama tuturor celor vii.
Atmosfera de la începutul istoriei umane este una care nu cunoaște neliniște. Pacea domnea în grădina Edenului, unde omul fusese așezat de Dumnezeu spre a o păzi și lucra. Binecuvântarea Domnului și harul pe care Adam și femeia lui le trăiau în Rai păreau a fi un bun dobândit gratuit pentru eternitate, căci ei, goi fiind, nu se rușinau nici de ei, nici de Făcătorul lor cu care adesea se întâlneau și vorbeau față către față în răcoarea serii.
Dar această felix vita nu a durat prea mult. Omul a căzut din ascultarea față de Cel Căruia îi datora absolut totul și așa au apărut frica și minciuna, invidia și moartea, într-un cuvânt toate cele ce țin de o existență păcătoasă.
Dar mai e un detaliu pe care Scriptura nu uită să-l consemneze, ci-l menționează ca prim efect al căderii: omul simte și trăiește acut goliciunea nu numai interior, ci și exterior, ca urmare a pierderii harului.
Improvizarea din frunzele de smochin a unor acoperăminte care să le permită de acum înainte o înfățișare cât de cât onorabilă în fața Ziditorului e cel dintâi gest la care s-au gândit Adam și Eva după ce au fost înșelați de diavol. Iar Dumnezeu, înainte de a-i scoate din Eden, le-a făcut celor doi îmbrăcăminte din piele și i-a îmbrăcat cu aceasta.
Sunt multe interpretări privind semnificația acestor haine de piele ale protopărinților noștri, dar ele se reduc în esență la următoarea idee: omul îmbracă odată cu ele mortalitatea, stricăciunea care, deși acoperă goliciunea omului lipsit de har, îl împiedică pe acesta să vorbească direct cu Dumnezeu, să-L perceapă așa cum o făcea Adam dintru început. Ele îl fac aproape total insensibil la recunoașterea suflării Duhului Celui viu. Materialitatea acestor haine nu trebuie înțeleasă exclusiv, deși ele sunt alcătuite din cele ce ne îmbracă din afară, oferindu-și folosul lor trupului, deși nu sunt constitutive lui, ba chiar interpunându-se între noi și cele pe care dorim să le atingem.
În viața noastră pământească folosim haine și tot felul de accesorii vestimentare din piele. Dacă încercăm să strângem mâna unui prieten purtând mănuși de piele sau dacă, la fel, încercăm să-l îmbrățișăm purtând aceleași mănuși, nu vom simți nimic. Nu vom transmite nimic. Totul va ieși prost, incomod și până la urmă dezonorant, fiindcă se știe că atunci când te întâlnești și dai mâna cu cineva, oricât ar fi de frig afară, îți scoți mănușa ca gestul salutului să reprezinte ceea ce se dorește: apropiere, căldură, comuniune.
Dar, spre dezamăgirea multora și spre mâhnirea lui Dumnezeu, unii, nu puțini, poartă mănuși de piele, dar din acelea de box. Și în cazul în care ceva nu se întâmplă așa cum doresc ei, încep să facă „dreptate”, aducându-ne pregnant aminte despre limitele libertății noastre.
Efortul, strădania creștinului de o viață, trebuie să se concentreze și spre renunțarea, debarasarea de mănușile (hainele) de piele. Pentru a simți mișcarea liberă a mâinii, pentru a trăi plenar îmbrățișarea celuilalt.
De Crăciun, Hristos se naște în Betleemul inimilor celor care-L iubesc. Să-L primim acolo pe Pruncul cel Unul-Născut, purtându-L pe palmele sufletelor fără „mănuși”, la fel cum a făcut-o Maica Domnului, Fecioara Maria.
(Augustin Păunoiu, Ziarul Lumina)