Parabola samarineanului milostiv este extrasă dintr-o întâmplare reală; ea este relatată numai de Sfântul Evanghelist Luca (10, 25-37).
Cadrul parabolei a fost creat de întrebările ispititoare ale unui învățător de Lege adresate Mântuitorului: „Ce să fac ca să moștenesc viața de veci?” (Luca 10, 25) și „Cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29). Cel ce învăța Legea era un cărturar din tagma fariseilor, teolog și jurist. Legea impunea o astfel de pregătire.
Iisus, cunoscându-i intenția, ca Unul Care „prinde pe cei înțelepți în viclenia lor” (I Corinteni 3, 19), i-a răspuns întrebându-l: „Ce este scris în Lege? Cum citești?” (Luca 10, 26). Constrâns de situația dată, învățătorul de Lege nu a avut cale de întors și a răspuns în spiritul Legii: „Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți.” (Luca 10, 27).
Școala rabinică acredita ideea că aceste două porunci – care se referă la Dumnezeu și la aproapele – constituie principiul și inima Legii; sunt „împlinirea legii”, spune Sfântul Apostol Pavel (Romani 13, 10), în care se cuprind „toată Legea și proorocii” (Matei 22, 38-40). Cât privește porunca iubirii lui Dumnezeu, evreii o rosteau de două ori pe zi, ca pe o rugăciune.
Învățătorul de Lege, prin răspunsul dat, nu a dezamăgit. Știa carte. Răspunsul i-a plăcut Mântuitorului: „Drept ai răspuns; fă aceasta și vei trăi.” (Luca 10, 28). Adică, vei intra în viața veșnică. Ceea ce înseamnă că intrarea în viața veșnică depinde în exclusivitate de tine; de relația ta cu Dumnezeu și cu aproapele.
Teoretic, învățătorul de Lege știa poruncile. Însă era peste puterea lui de înțelegere noțiunea de „aproapele”, lucru care se poate remarca chiar din întrebarea adresată Mântuitorului: „Și cine este aproapele meu? (Luca 10, 29). Evanghelistul adaugă un detaliu semnificativ: „voind să se îndreptățească” (Luca 10, 29). Se știe că evreii mărgineau noțiunea de aproapele numai la acei oameni care erau de un neam și religie cu ei.
Atunci Iisus, pentru ca nu cumva învățătorul de Lege să invoce predaniile bătrânilor, considerate întocmai cu Legea, a rostit parabola în discuție, numită a samarineanului milostiv.
Parabola redă întâmplările prin care a trecut un călător care a fost tâlhărit pe drumul dinspre Ierusalim spre Ierihon. Distanța dintre Ierusalim și Ierihon era de aproximativ 30 de kilometri. Valea Wadi Kilt (sau Wadi Qelt), cum se numea respectiva cale, era periculoasă, deoarece pe laturile ei se aflau nenumărate peșteri în care se adăposteau mulți delincvenți. Exegeții spun că pe calea aceea se întâmplau nenumărate infracțiuni. I se mai spunea „calea sângelui”.
După ceva timp de la incident, pe acolo au trecut, la intervale de timp diferite, un preot și un levit, însă amândoi au trecut indiferenți; „pe alături”, spune Scriptura (Luca 10, 31-32). Atât preotul, cât și levitul par a fi insensibili la suferința celui tâlhărit.
De ce or fi trecut pe alături? Este lesne de înțeles. Legea interzicea slujitorilor templului să se atingă de muribunzi. Textul spune că „după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort” (Luca 10, 30). Din păcate, Legea, prin astfel de prescripții, se dovedea a fi străină iubirii aproapelui și, implicit, a lui Dumnezeu.
Desigur, preotul care a trecut pe lângă cel tâlhărit ar fi fost îndreptățit de Leviticul 21, 2 să nu se atingă de el, – în cazul în care ar fi încălcat Legea, ar fi trebuit să urmeze un minuțios ritual de purificare –, pe când levitul nu avea nicio restricție, decât numai în cazul în care ar fi urmat să slujească la templu. Însă, dacă urmărim textul cu atenție, evanghelistul precizează că ei călătoreau de la Ierusalim spre Ierihon, deci Legea le-ar fi permis să se atingă de cel căzut între tâlhari, deoarece ei tocmai se întorceau de la templu.
Ascultătorii, luând seama la comportamentul celor doi, se așteptau acum la apariția unui al treilea care – după preot și levit – n-ar fi putut fi altul decât un israelit, mai ales că cel care căzuse între tâlhari era iudeu. Însă nu a fost așa, ci cel de-al treilea, care a îndeplinit datoria iubirii, a fost un samarinean: „Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă, și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin, și, punându-l pe dobitocul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da.” (Luca 10, 33-35).
Iisus a ales înadins un astfel de exemplu, pentru că El Însuși era acuzat că este samarinean (Ioan 8, 48). Se știe că relațiile dintre samarineni și iudei erau ireconciliabile, mai ales după ce samarinenii, într-o noapte, de Paștile evreiești, au împrăștiat prin curtea templului scheletele unor oameni morți.
Urmează întrebarea cheie: „Care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari?” (Luca10, 36). Atunci, învățătorul de Lege a zis: „Cel care a făcut milă cu el.” (Luca 10, 37). Un răspuns de nota 10. Un răspuns înrădăcinat în porunca iubirii.
În cărțile vechi-testamentare, mila era considerată numele lui Dumnezeu Însuși (Psalmii 58, 21; II Paralipomena 30, 9).
Iisus, mulțumit de răspunsul primit, a zis: „Mergi și fă și tu asemenea.” (Luca 10, 37). Legea iubirii îl cheamă pe om să fie gata să-și dea viața pentru semenul său.
În comentariile Sfinților Părinți, omul căzut între tâlhari este Adam, cu cei coborâtori din el. Ierusalimul este raiul, Ierihonul este iadul; tâlharii sunt duhurile rele; preotul, Legea, levitul, prorocii, iar samarineanul, Hristos; untdelemnul, Taina Sfântului Maslu, iar vinul, Euharistia. Cei doi dinari reprezintă cele două Testamente, care au fost lăsate gazdei – Biserica.
Așadar, numai Hristos a putut să vindece rănile celui tâlhărit, turnând untdelemn și vin, o veche rețetă orientală, pentru ca mai apoi să-l încredințeze spre îngrijire apostolilor și preoților adevărați ai Bisericii și să-l ajute, pentru tămăduirea deplină a rănilor sufletești și trupești, cauzate de vicii, patimi și păcate. Celor implicați în îngrijirea cazului, Hristos le-a lăsat ca acont doar doi dinari, sub rezerva că, la întoarcere, adică la a doua Sa venire, le va da diferența. Hristos nu rămâne dator nimănui!
Aș încheia asigurându-vă că Mântuitorul Iisus Hristos face cu fiecare dintre noi ceea ce a făcut cu cel tâlhărit pe drumul dintre Ierusalim și Ierihon!
„Hristos nu rămâne dator nimănui!” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica a XXV-a după Rusalii
