„Hristos – Lumina vieții noastre” – Predica Înaltpreasfințitului Părinte Calinic la Duminica după Botezul Domnului

Sfântul Evanghelist Matei, în Evanghelia rânduită a se citi în Duminica după Botezul Domnului (4, 12-17), prezintă ieșirea la propovăduire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Evanghelistul plasează momentul după ispitirea din Carantania (4, 1-11), moment care marchează începutul activității publice a lui Iisus (Matei 4, 12-17). Continuarea firească a acestui moment o constituie alegerea primilor ucenici, pe care Hristos îi va forma în duhul Evangheliei Sale (Matei 4, 18-22).
Dacă Sfântul Evanghelist Matei a trecut sub tăcere faptele petrecute de la Botezul Mântuitorului până la momentul întemnițării lui Ioan Botezătorul, Sfântul Evanghelist Ioan a completat acest gol. Astfel, el a intercalat interpelarea lui Ioan Botezătorul de către delegația conducătorilor religioși ai Israelului cu privire la activitatea sa (Ioan 1, 19-28), prezentarea Mântuitorului ca „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii” (Ioan 1, 29-34), participarea Mântuitorului la nunta din Cana (Ioan 2, 1-11), curățirea Templului de cei care îl profanau (Ioan 2, 13-22), întrevederea cu Nicodim (Ioan 2, 23 – 3, 21), plecarea la Enon, unde boteza Ioan, care nu fusese închis încă (Ioan 3, 22-36). Abia după toate acestea a primit Iisus vestea că Ioan a fost închis și atunci s-a întors în Galileea prin Samaria (Ioan 4, 1-44).
Exegeții explică omisiunea Sfântului Evanghelist Matei prin aceea că el considera că activitatea publică a Mântuitorului a început în ziua în care Ioan a fost închis.
Aproximând că evenimentele amintite de Sfântul Evanghelist Ioan s-au desfășurat într-un interval de șase luni după Botezul Domnului, rezultă că întemnițarea Sfântului Ioan Botezătorul și întoarcerea lui Hristos în Galileea nu au putut avea loc mai devreme de începutul verii aceluiași an, 27 d.Hr. (cunoscut fiind faptul că Sfântul Cuvios Dionisie Exiguul a greșit cu câțiva ani numerotarea anilor de la nașterea Mântuitorului). Acest lucru îl confirmă și Sfântul Evanghelist Ioan, când, după discuția de la fântâna lui Iacov cu femeia samarineancă, redă cuvintele lui Iisus: „Ridicați ochii voștri și priviți holdele, că sunt albe pentru seceriș.” (Ioan 4, 35). Se știe că secerișul holdelor avea loc în anotimpul secetos de vară, care dura din mai până în octombrie.
„Și părăsind Nazaretul”, spune referatul, Iisus „a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și Neftali” (Matei 4, 13). Deci, în călătoria Sa din Iudeea în Galileea, prin Samaria, Mântuitorul s-a oprit pentru puțin timp în Nazaret. Era drumul cel mai scurt. Aici se afla casa Sa părintească. Nu o mai vizitase de la botezul Său. Trecuseră mai bine de 9 luni. Cu toate acestea, El a fost primit cu mult scepticism de concetățenii Săi (Luca 4, 16-30).
De ce? Pentru că ei nu credeau cuvintelor Lui, că ar fi adevăratul Mesia, justificându-se prin aceea că Îi cunosc părinții și neamurile. Or, Mesia urma să vină dintr-un loc necunoscut lor.
Sfântul Evanghelist Ioan relatează și el vizita Mântuitorului în patria Sa, consemnând și ceea ce a mărturisit El Însuși: „un prooroc nu e cinstit în țara lui” (Ioan 4, 44).
Din acest motiv, Iisus a părăsit Nazaretul și s-a îndreptat spre Cana Galileei, unde în timpul vizitei anterioare prefăcuse apa în vin (Ioan 2, 1-11). Aici a fost întâmpinat de un dregător regal din Capernaum, care avea un fiu grav bolnav și pe care Iisus l-a vindecat, cu puterea cuvântului (Ioan 4, 46-53). Aceasta a fost a doua minune săvârșită de Iisus în Galileea (Ioan 4, 54).
Respins de nazarineni, Iisus S-a dus în Capernaum. Plecarea în Galileea vine ca o împlinire a prorociei lui Isaia: „Pământul lui Zabulon și pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și în umbra morții lumină le-a răsărit.” (Matei 4, 15-16).
Alegerea Capernaumului nu a fost aleatorie. Faptul că Hristos a început de aici activitatea Sa publică l-a determinat pe Sfântul Evanghelist Matei să amintească prorocia vechitestamentară: „În vremurile de demult el a supus pământul Zabulonului și ținutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt țărm al Iordanului, Galileea neamurilor. Poporul care locuia întru întuneric va vedea lumină mare și voi, cei ce locuiți în latura umbrei morții, lumină va străluci peste voi.” (Isaia 8, 23 – 9, 1). Galileea neamurilor devenise o conglomerație de popoare, rase, religii, culturi. Necunoscând atât de bine legea mozaică și nefiind familiarizați cu voia lui Dumnezeu, nu era prea greu pentru locuitori să se afunde în noianul păcatelor, care aveau drept consecință moartea. Iată de ce Mântuitorul a vrut să rămână, fie și temporar, în Capernaum, inima Galileei. „De atunci a început Iisus să propovăduiască și să spună: Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” (Matei 4, 17).
Predica Sa a debutat cu același conținut cu care Sfântul Ioan Botezătorul și-a pregătit auditoriul pentru botezul pocăinței: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor” (Matei 3, 2). Interesant este faptul că Mântuitorul nu a fracturat mesajul lui Ioan, ci l-a continuat, desăvârșindu-l. Desigur, spun exegeții, îndemnul „pocăiți-vă” al lui Ioan se referea la păcatele săvârșite, în timp ce „pocăiți-vă” al lui Hristos vizează „schimbarea, transfigurarea” lor sufletească. Un argument în acest sens este și adaosul Sfântului Evanghelist Marcu: „și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15). Iar dacă Sfântul Ioan Botezătorul înțelegea prin „Împărăția cerurilor” pe Hristos, Care urma să Își înceapă activitatea mesianică, Mântuitorul preia formularea „Împărăția cerurilor”, căreia îi dă un nou sens, și anume cel al Legii noi, al Evangheliei Sale. Sfântul Evanghelist Marcu folosește în relatarea proprie asupra acestui moment „Împărăția lui Dumnezeu”, în loc de „Împărăția cerurilor”.
Hristos a venit ca lumină într-o lume întunecată de păcat, precizează Sfântul Evanghelist Ioan: „Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 5). Hristos Însuși a spus: „Eu, Lumină am venit în lume, ca tot cel ce crede în Mine să nu rămână în întuneric.” (Ioan 12, 46). În întuneric, Dumnezeu a ținut aprinsă lumina prezenței Sale și a harului Său.
Prorocul Isaia a spus: „Luminează-te, luminează-te, Ierusalime, că vine lumina ta, și slava Domnului peste tine a răsărit! […] Și vor umbla regi întru lumina ta și neamuri întru strălucirea ta.” (Isaia 60, 1-3). Din păcate, spune Mântuitorul, „Lumina a venit în lume, și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina. Căci faptele lor erau rele.” (Ioan 3, 19). Deși omul a încercat cu orice preț să stingă Lumina, ea, contrar vrerii omului, nu s-a stins. Lumina lui Dumnezeu nu se stinge când vrea omul. Lumina Lui strălucește și astăzi, vestindu-le până și celor care trăiesc „în latura și umbra morții”.
Chemarea Mântuitorului Hristos rămâne actuală: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții.” (Ioan 8, 12). Așadar, dați curs neîntârziat acestei chemări!