Istorisind viața și activitatea Mîntuitorului în lume, Sfîntul Evanghelist Luca ne relatează că Iisus străbătea hotarele Iudeii și ale Galileii, binevestind apropierea împărăției lui Dumnezeu, învățînd pe toți calea mîntuirii și a cunoașterii de Dumnezeu, tămăduind diferite suferințe și pretutindeni era așteptat și întîmpinat de fel de fel de bolnavi. Unii însetau după învățătura sa, alții după ajutorul Său dumnezeiesc și tuturora Domnul le aducea mîngîiere și alinare.
Pornind către orășelele din jurul lacului Ghenizaret, El vindecase pe leprosul din Copernaum, tămăduise pe sluga sutașului din același oraș și mergea să predice în orașul vecin, numit Nain, nume care înseamnă în limba aramaică „Prea frumosul“, datorită așezării sale minunate între munți, într-o perspectivă desăvîrșită, între coastele înalte și împădurite ale muntelui Zabulon.
Așa, cînd se apropia Domnul cu ucenicii Lui de poarta de intrare a cetății Nain, au întîlnit o procesiune funebră. Asemenea întîmplări sînt frecvente, căci viața este împletită cu moartea. Iată, însă, că procesiunea aceasta era deosebit de tragică: mortul era un tînăr, în floarea vieții, iar mama sa era văduvă. Două împrejurări deosebit de semnificative, care sfîșiau inimile celor ce însoțeau procesiunea funebră. Mîntuitorul n-a rămas indiferent la această tragică priveliște și n-a trecut pe lîngă ea, ci s-a oprit. Tînărul mai putea să trăiască; cea care-i dăduse viață se mai putea bucura de dragostea și ajutorul său. Mila cea nemăsurată a Domnului se revarsă asupra tînărului mort și asupra văduvei îndoliate, dăruindu-le viață!
De cîte ori o conștiință creștină nu se întreabă: suferința sau moartea țin de condiția umană, sînt ele lucruri firești? Pentru că lumea, existența și viața, cum le privim și le cunoaștem, sînt atît de frumoase!
Potrivit Sfintei Scripturi și Sfinților Părinți, toate au fost făcute să fie și mai frumoase decît le observăm noi astăzi, ca frumusețea Ziditorului Însuși: fără pată, fără prihană, fără suferință și moarte. „Cît de minunate sînt lucrurile Tale, Doamne; toate cu înțelepciune le-ai făcut“, exclamă psalmistul.
Neascultarea primilor oameni a dus, însă, la o transformare a naturii umane, tributară păcatului, în rău. Starea primară de fericire deplină a omului, prin conlucrarea cu Dumnezeu, a devenit inaccesibilă. Păcatul a rupt acel echilibru din ființa omului, trupul s-a descătușat de sub conducerea spirituală a sufletului și
s-a dezlănțuit cu toate patimile și pornirile sale pămîntești, ducînd la înăbușirea sufletului, la pierderea fericirii veșnice, încît pentru lumea veche, pînă la venirea Mîntuitorului, moartea era o plată firească și neschimbabilă.
Deși în urma căderii în păcat oamenii au pierdut dreptul la viață, la nemurire, totuși ei n-au fost părăsiți definitiv de Dumnezeu, care ,în virtutea iubirii sale nețărmurite, le-a făgăduit un Răscumpărător care să-i aducă din nou la starea de sfințenie și armonie cu Creatorul. Lumea veche, lumea dinaintea venirii Mîntuitorului Hristos, nu știa ce este iubirea adevărată.
Acum urmează adevăratul șoc: în mijlocul poporului evreu apare dintr-o dată Hristos, care spune că poate ierta păcatele, care face minuni și înviază din morți, care spune că a existat din totdeauna și că va veni să judece lumea la sfîrșitul vremii.
El se pogoară din înălțimea slavei cerești și se face om, sub înfățișarea unui bun păstor și venind pe pămînt. Aici, din dragoste și milă față de omul căzut în păcat, a primit de bunăvoie să sufere: a însetat, a flămînzit, s-a ostenit, a fost batjocorit, hulit și bătut, prigonit și răstignit pe Cruce, în rînd cu tîlharii și făcătorii de rele, dîndu-și viața jertfă de răscumpărare pentru mîntuirea sufletelor pierdute. „Căci Fiul Omului a venit să caute și să mîntuiască pe cel pierdut.“ (Luca 19, 10)
El vrea să ne ajute și nu numai ne compătimește, cum facem noi unii cu alții. „Nu mai plînge!“, îi spune Iisus mamei văduve, iar tînărului: „Tinere, ție îți zic, scoală-te!“
