„În vremea aceea a venit Iisus cu corabia în ținutul Gherghesenilor, care este în fața Galileii. Și, ieșind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon și care de multă vreme nu mai punea haină pe el și în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Și văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui și cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!, fiindcă poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulți ani îl stăpânea; și era legat în lanțuri și în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era dus de demon în pustie. Și l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ți este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulți intraseră în el. Și-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Și era acolo o turmă mare de porci, care pășteau pe munte. Și L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; iar El le-a îngăduit. Și, ieșind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe țărm în lac și s-a înecat. Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit și au vestit în cetate și prin sate. Și au ieșit să vadă ce s-a întâmplat și au venit la Iisus și au găsit pe omul din care ieșiseră demonii, îmbrăcat și întreg la minte, șezând jos, la picioarele lui Iisus, și s-au înfricoșat. Și cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. Și L-a rugat pe El toată mulțimea din ținuturile Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinși de frică mare. Atunci El, intrând în corabie, S-a întors înapoi. Iar bărbatul din care ieșiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul, zicând: Întoarce-te la casa ta și spune cât bine ți-a făcut ție Dumnezeu. Și el a plecat, vestind în toată cetatea cât bine i-a făcut Iisus.” (Vindecarea demonizatului din ținutul Gherghesenilor) Luca 8, 26-39
Înstrăinarea
În Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii vedem că bărbatul chinuit de demon din cetatea Gherghesenilor căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viața lui era un chin, deși era viu, totuși el trăia printre cei morți, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual și din punct de vedere social. Din această atitudine a omului demonizat vedem că păcatul, înțeles ca lucrare a demonilor în viața oamenilor, înstrăinează pe oameni de Dumnezeu, de semeni și de ei înșiși.
Dumnezeu a făcut omul după chipul Său, adică persoană chemată la comuniune de iubire și viață veșnică cu Persoanele Sfintei Treimi: „Să facem om după chipul și asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).
Creat după chipul lui Dumnezeu Cel iubitor și nemuritor, omul era chemat să devină nemuritor dacă iubește pe Dumnezeu – Izvorul și Dăruitorul vieții veșnice.
Dar, fiind ispitit de Satan care luase forma șarpelui, omul a voit să fie ca Dumnezeu, despărțit de Dumnezeu, prin încălcarea poruncii lui Dumnezeu. Când, prin neascultare, omul a încălcat porunca lui Dumnezeu, el a căzut din starea de iubire față de Dumnezeu și a slăbit legătura de viață veșnică sau comuniunea cu Dumnezeu. Dacă ascultarea omului față de Dumnezeu era viața, neascultarea lui a devenit moarte. După săvârșirea păcatului, Adam și Eva se ascund dinaintea lui Dumnezeu (Facerea 3, 8). Cu alte cuvinte, păcatul înstrăinează și însingurează pe om de prezența lui Dumnezeu și îl împiedică să guste din Pomul Vieții, adică să trăiască din prezența lui Dumnezeu – Dătătorul de viață (Facere 3, 22).
Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu
Sfânta Scriptură ne arată că înainte de a păcătui omul era apropiat de Dumnezeu, iar după ce a păcătuit, el s-a îndepărtat și s-a ascuns de Dumnezeu (cf. Facere 2, 8-11).
Înainte de a păcătui, omul avea harul lui Dumnezeu prezent în cugetul și în inima sa, precum și în jurul său, fiind îmbrăcat în lumina harului ca într-un veșmânt luminos, așa cum se vede în iconografia ortodoxă autentică. Când însă, prin neascultare, sufletul omului s-a golit de lumina harului divin, atunci s-a dezbrăcat și trupul lui de lumina harului. De aceea, Adam a văzut că este gol la trup, adică trăiește mai mult trupește decât duhovnicește.
După ce prin păcat a rupt armonia cu Dumnezeu Creatorul lui, omul pierde și armonia cu creaturile, cu semenii și cu natura înconjurătoare (cf. Facere 2, 12-14).
Fiindcă omul uită de Dumnezeu și nu-L mai iubește, Dumnezeu devine exterior omului, devine un străin de care omul se teme și se ascunde.
Păcatul este începutul înstrăinării omului de Dumnezeu și de calea care duce la viață veșnică
Înstrăinarea pe care o aduce păcatul este însingurare, închidere egoistă în sine, iubire de sine mai mult decât dăruire de sine altora.
Înstrăinarea aceasta este și o sărăcire și o răcire a relațiilor spirituale cu Dumnezeu și cu semenii. Rugăciunea unifică interiorul spiritual al omului, pe când vidul însingurării spirituale îl face să se lipească de realitățile vizibile, limitate și trecătoare, ca de ultima și singura realitate.
Pentru a-l vindeca pe om de înstrăinare, adică de îndepărtarea de Dumnezeu care duce la moarte, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu Se face om. Fiul lui Dumnezeu Se face trup (cf. Ioan 1, 14), pentru ca omul să devină purtător de Duhul, să primească Duhul înfierii – învață Sfinții Părinți ai Bisericii.
Sfinții Apostoli mai întâi au pus în lumină adevărul că prin Întruparea Sa ca om, Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel veșnic, vine să ne apropie de Dumnezeu-Tatăl, în Duhul Sfânt, pentru ca omul să nu se mai înstrăineze de Dumnezeu – Izvorul vieții și al fericirii veșnice.
În acest înțeles, Sfântul Apostol Pavel ne învață că „prin El (Hristos) avem și unii, și alții (adică iudeii și neamurile, n.n.) apropierea către Tatăl, într-un Duh. Deci, dar, nu mai sunteți străini și locuitori vremelnici, ci sunteți împreună-cetățeni cu sfinții și casnici ai lui Dumnezeu, zidiți fiind pe temelia apostolilor și a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind însuși Iisus Hristos (…) spre a fi locaș al lui Dumnezeu în Duh” (Efeseni 2, 18 – 20 și 22).
Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi
Vedem, așadar, că rostul Întrupării lui Hristos din Fecioara Maria este locuirea lui Dumnezeu în oameni și a oamenilor în Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu cel nevăzut, necuprins și veșnic Se face om văzut, cuprins în trup și muritor, pentru ca omul să se facă părtaș la viața lui Dumnezeu Cel nevăzut, necuprins și nemuritor, adică părtaș al vieții veșnice în toată plinătatea ei.
De aceea, același Sfânt Apostol Pavel spune că „întru El (Hristos) locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Efeseni 3, 17 și 19).
Iar când vorbește mai direct despre scopul acestei locuiri a plinătății dumnezeirii în Hristos-Omul, Sfântul Apostol Pavel zice: „Hristos să Se sălășluiască prin credință în inimile voastre, înrădăcinați și întemeiați fiind în iubire, (…) și să cunoașteți iubirea lui Hristos, cea mai presus de cunoștință, ca să vă umpleți de toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3, 17 și 19).
Dar într-un înțeles și mai adânc, prin Întruparea și Nașterea Sa ca Om, Fiul Cel veșnic al lui Dumnezeu împlinește dorința și planul lui Dumnezeu-Tatăl de înfiere a oamenilor în Dumnezeu-Fiul, prin lucrarea harului Sfântului Duh: „Precum întru El (Hristos) ne-a și ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinți și fără de prihană înaintea Lui, mai înainte rânduindu-ne, în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotință a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, care ne-a fost dăruit nouă prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1, 4-6).
Același adevăr al înfierii omului prin harul dumnezeiesc, ca urmare a venirii lui Hristos în lume, ni-l arată și Sfântul Ioan Evanghelistul când zice: „Și celor câți L-au primit pe Hristos, care cred în numele Lui, le-a dat puterea ca să se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan 1, 12-13).
Înfierea oamenilor în Dumnezeu se face în Biserică prin harul Sfântului Botez în numele Sfintei Treimi (cf. Matei 28, 1-9), deoarece Sfânta Treime a lucrat taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu ca Om (cf. Luca 1, 35) și, de asemenea, Sfânta Treime S-a arătat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos la Iordan (cf. Matei 3, 16-17; Marcu 1, 10-11; Luca 3, 22).
(† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române)
