Hribi cu carul / La râpa Bahnaru!

„La râpa Uvedenrode / Ce multe gasteropode!” – exclama criptic Ion Barbu. Tot sub semnul unei bănuite aventuri a cunoașterii, dar infinit mai… terestră, mi-aș îngădui nerespectuoasa parafrază „La râpa Bahnaru / Găsești hribi cu carul”. Fiindcă-i anul hribului; a dat Domnul ploaie din belșug, și de când mă știu (colind pădurile Bucovinei încă din copilărie) așa bogăție de bureți n-am mai întâlnit. La Molid, unei prietene i-au apărut prețioasele ciuperci chiar sub vișinul din ogradă și le-a cules direct în oală, iar prin râpele din zona pârâului Bahnaru (nu spun unde vine exact, că-i secret profesional, iar denumirea pârâului e codată, fie și din nevoi de rimă) se zice că, după umplerea sacoșelor, femeile adunau hribii în poală de umblau sumese prin pădure ca la ștrand! N-o fi chiar așa, da-i destul ca să pornesc la drum cu nădejdi mai înfoiate ca niciodată.
Vara e-n toi. În toate satele de pe firul râului Moldova, odraslele berzelor au crescut binișor și stau țepene de gardă câte două, câte trei, cu ciocurile deschise (ce căldură!) în cuiburile cocoțate pe stâlpi și hornuri. Le mai aduce mama-barză câte-un broscoi la dejun, dar curând vor trece în regie proprie, că se cosește fânul și ies la iveală, vulnerabile, delicatesele – săltăreții cosași verzulii. Miroase dulce a porumb fiert și a iarbă proaspăt tăiată, pretutindeni belșug de flori, dominat de margaretele zdravene și rotate, casele-s frumoase, verde peste tot, tivit de albăstriul munților din zare; în Bucovina parcă-i mereu sărbătoare și-i arborat marele pavoaz!
Onorabilă și șoseaua, dacă n-ar fi plină cu căruțe și tractoare. De nu mă înșel, o Ordonanță de prin 2002 le-ar interzice accesul pe drumurile europene și naționale, dar nimic de făcut, lumea trebuie să-și aducă acasă roadă câmpului, derogarea locală se acceptă tacit și, dacă ai ghinionul să ți se târască în față o drăcovenie de mașinărie crăcănată trasă alene cu tractorul, apoi nu-ți rămâne decât să rămâi în viteza a doua până când, într-un târziu, ajunge atelajul în poarta gospodarului…
Instinctul cere (probabil, greșit!) să cauți bureți mai întâi în locurile știute din anii trecuți. Am luat-o către Suha, tărâmul de legendă de sub Stânișoara, pe „drumul talienilor” străbătut cândva de Vitoria Lipan. Acum în bună măsură asfaltat, de la Mălinii lui Labiș încolo s-a umplut de vile, de pensiuni și alte alea. Nu știu dacă-i de bine sau de rău: pătrunde civilizația veacului XXI, se insinuează „serviciile” turistice, dar dispare aburul de mister ce dăinuia în pustietățile verzi-aurii de la Poiana Mărului și Iesle până sub Stânișoara. Așezată pe treptele de la intrarea unui cochet restaurant nou-nouț, o ospătăriță butonează a plictis pe mobil: n-are mușterii. Și nici nu va avea până când șoseaua nu va trece muntele, coborând pe Bistrița. Nu știu când se va cuteza asfaltarea până la capăt a fantasticului drum de legendă; după ce au izbutit traversarea Rarăului, sucevenii par în stare de asemenea ispravă, numai că de pe creasta Stânișoarei în jos, către Bistrița, drumul e-al județului Neamț, așa că… Nu cu multă vreme în urmă, pe-acolo mi-am făcut plinul cu gălbiori, dar pădurea își schimbă alcătuirea covorului de sub molizi de la an la an. Găseam gălbiori până și-n curtea bordeiul de pândă trecut pe numele lui Ceaușescu. Acum, e-o ruină. L-am văzut imediat după 1989: încă mai avea covoare pe jos, sobă, canapele, bufet cu tacâmuri și veselă, WC, tot să stai la pândă! Nefericitul urs ce se cățăra s-ajungă la leșul oii atârnate peste pârâiaș, aproape, la vreo douăzeci de metri, îl nimerea și-un copil cu praștia! Nu știu dacă „eroul între eroi” și-a trecut în cont isprăvi cinegetice la Suha; bordeiul a rămas mărturie mucegăită a unor vremi apuse…
Stăruie, însă, ceva teamă: singur în codru, dacă ursului i se face dor să cerceteze vechea ospătărie? Așa că, stânga-mprejur. Oricum, ciuperci, ioc! N-am mai găsit nimic nici pe pârâul Dohotaru (denumire, de astă dată, exactă – n-am motive să ascund o „locație” stearpă): prea multă și prea bogată ploaie, șuvoaiele prăvălite de pe creastă au spălat sporii și au mâlit coasta până-n drumul și el serios avariat. Cum se vede, nici o ispravă la punct ochit, punct (altă dată) lovit, așa că schimb coordonatele expediției și o iau către zona Humorului. Cu ajutorul indicațiilor unui țânc inocent cocoșat sub sarcina coșului plin (m-a costat un pachet de țigări rătăcit în mașină), dau, în sfârșit, peste bogăție de hribi. Incredibil! Ca niciodată, cu toții sănătoși, curați, nici urmă de vierme – abia-s ieșiți la lumină. Trăiască ploaia!