Hramul Bisericii

– Hramul bisericii, înger ocrotitor al comunității drept-măritoare
La nașterea din apă și din duh, adică la botez, credinciosul primește odată cu numele, și îngerul său păzitor, strajă credincioasă, păzitorul nostru de primejdii sufletești și trupești. În acest scop, îngerul ne acoperă cu aripile lui ocrotitoare ale bunătății, și izgonește de la noi toată lucrarea întunecată și vicleană a diavolului, care tânjește să ne răpească bucuria spirituală de a trăi fericiți pe pământ.
Îngerul ocrotitor stă necontenit în fața lui Dumnezeu și se roagă să ne dea harul Său cel ceresc, ca să împlinim tot lucrul cel bineplăcut lui Dumnezeu, să ne întărim și să fim ai Lui în veci, să ne desăvârșim în viața cea nouă întru Hristos, care s-a semănat în inima noastră prin Taina Sfântului Botez. Fiind cu noi, îngerul lui Dumnezeu ne călăuzește cu înțelepciune cerească, să împlinim neîncetat numai voia lui Dumnezeu și luptă, în chip nevăzut alături de noi să biruim ispitele, necazurile și păcatele prin care diavolul ne depărtează de Dumnezeu.
În timpul vieții noastre pământești, îngerul păzitor se bucură cu toți ceilalți îngeri din cer dacă ne păstrăm sufletul și trupul, templul duhului sfânt, curate și neîntinate, iar în ceasul morții, îngerul lui Dumnezeu ne ocrotește de uneltirile diavolului care lucrează neîncetat să ne arunce sufletul în iad. Așadar, în tot timpul vieții noastre, aici pe pământ, îngerul păzitor este binefăcătorul nostru, și prin lucrarea lui ocrotitoare, noi primim harul divin prin care creștem în Hristos, și suntem fericiți atât pe pământ cât și în ceruri.
Lucrarea duhovnicească a îngerului păzitor al creștinului, are o mare asemănare cu hramul bisericii, lăcaș de slujire, rugăciune, reculegere duhovnicească, și mântuire a individului, comunității și neamului nostru.
– Originea Hramului
Cuvântul hram vine din limba slavonă, și înseamnă casă, o casă excepțională în care locuiește Dumnezeu cu aleșii Săi. Acesta este adevărul. Se pare că numele acesta l-a dat patriarhul Iacob, care fugind de mânia fratelui său Naum, s-a culcat într-o câmpie, cu capul pe o piatră, și a avut un vis minunat: a văzut o scară ce unea cerul cu pământul, și pe care urcau și coborau îngerii Domnului. Trezindu-se din vis, Iacob a grăit ²Locul acesta este casa lui Dumnezeu și poarta cerului², și a uns piatra cu untdelemn sfințit, și l-a numit pe evreește Bethel, sau casa lui Dumnezeu (Facere 28:12-19).
Mântuitorul Iisus Hristos, alungând cu biciul pe negustorii din templul din Ierusalim, le zice: ²Casa aceasta este casa Tatălui Meu, este casă de rugăciune, iar voi ați făcut-o peșteră de tâlhari² (Luca 19:46). Experiența vieții religioase creștine confirmă că cel ce petrece în rugăciune în această casă i se pare că cerul a coborât pe pământ, sau că se înălță de pe pământ la cer, în marea familie divină, în comuniunea îngerilor și a sfinților.
De la începutul istoriei sale, poporul nostru a numit casa lui Dumnezeu biserică.
– Biserică – casă împărătească
Cuvântul biserică este de origine grecească, și însemnează casă împărătească, bazilica, locuința împăratului. Romanii au numit bazilici tribunalele în care se făcea dreptatea în numele împăratului pământesc, al cezarului.
Ajungând pe tron, împăratul Constantinopolului, Constantin cel Mare, la anul 323 declară creștinismul religie de stat, și între multe fapte mari și frumoase ce le-a săvârșit, a fost și aceea că donat creștinilor aceste tribunale, ca să le servească drept locașuri de închinare. Donațiile și-au păstrat pe mai departe numele, dar și-au schimbat total destinația, servind de acum înainte drept locașuri de închinăciune, de convorbire și unire spirituală cu Dumnezeu.
De la Constantin cel Mare, basilica/biserica devine vasul ales, templul Duhului Sfânt, în care se lucrează în lume mântuirea. În acest lăcaș sfânt, sufletul creștinesc se întâlnește cu Dumnezeu, în orice clipă, comunică cu El, se sfințește și se îndumnezeiește, prin revărsarea harului divin al Sfintelor Taine, prin rugăciunile sfinților din cer și ale slujitorilor sfintelor altare, aici, pe pământ.
Zidurile bisericii devin sfințite și deosebite de ale altor case comune pentru că au un scop supranatural. De aceea, noul lăcaș se așează de la târnosire, sub scutul unui sfânt al lui Dumnezeu, sau în cazul biserici noastre, sub însuși acoperământul Sfintei Treimi, care devine hramul bisericii.
– Sensul duhovnicesc al hramului
Hramul are o întreită semnificație în viața Bisericii, și a comunității:
a) religioasă;
b) morală;
c) unitate națională;