Hoția la români

Cartea „Hoția la români”, de Marius Ghilezan, începe abrupt: „se spune că nu există popor în lume care să aprecieze hoția mai mult ca românii”. În numele acestui impersonal „se spune” poți decreta orice – inclusiv enormitatea că românii sunt cei mai teribili hoțomani din univers. Nu mai contează cine spune că… „se spune”. Dac-o face Nicolaiciuc, suntem obligați să-l credem: are, ca să zic așa, temei legal. Numai că peste doar câteva pagini, autorele însuși desființează sentința cu care-și prefațează demonstrația, scriind că „acel se știe, se spune, se vorbește, nu-i altceva decât un virus care omoară onorabilitatea; nu mai există caractere, ci o masă de suspecți.” Iar românii, cu mic cu mare, nu-s doar suspecți, ci, crede Ghilezan, o națiune care deține recordul mondial al hoției. Dixit! Și tu, și eu, și restul concetățenilor, nu suntem altceva decât o masă de hoțomani din născare; de-a lungul veacurilor, românii n-au făcut altceva decât să fure și să tot fure!
Este interesant de urmărit, citind această cărțulie cu coperți îndoliate, ornate, desigur, cu tricolorul găurit, cum trecerea de la particular la generalizări prăpăstioase mistifică adevărul de dragul unei demonstrații întemeiată și pe realități incontestabile, dar și, forțându-se evident nota, și pe fleacuri de tipul… furtului miresei în ceremonialul nunții, pe versurile „cățeluș cu părul creț / fură rața din coteț”, ori pe observația (falsă) că toți românii își etalează pe pereți carpete cu „Răpirea din Serai”.
Neîndoielnic, premisele sunt reale și dureroase: în țara noastră s-a furat și, mai ales, se fură în mare veselie, datorită mai ales faptului că hoții sunt patronați de hoți. Marile averi agonisite de îmbogățiții de război (războiul românilor cu sărăcia) nu-s numai suspecte, ci întru totul condamnabile penal. Că nu se sinchisește nimeni, e altă poveste, deloc explicabilă prin tare genetice și particularități proprii doar acestei etnii. E-o infamie să decretezi că „românii e hoți”, după cum absurd ar fi să afirmi că „românii e cinstiți”. Că, în ultimele două decenii, pădurea a fost năpădită de uscături nu-i nicidecum temei pentru auto-blamări masochiste – acum, la modă.
Cu un astfel de mecanism al argumentației, cartea „Beția la români” ar concluziona că suntem cea mai alcoolizată nației de pe mapamond, iar „Curvăsăria la români” ar legitima afirmația că, la Carpați și Dunăre, s-ar situa polul imoralității. Cât despre argumente… Eroii baladelor n-ar fi altceva decât niște hoțomani ordinari, fiindcă, nu-i așa, haiducii furau – omițându-se finalitatea raptului: luau de la bogați pentru a da la sărmani. Esența cinstei ar tezauriza-o regalitatea – sărindu-se cu vinovată miopie peste episodul Carol al II-lea, de departe cel mai corupt monarh din Balcani.
Teza „poporul român este unul din puținele care apreciază hoția, chiar o ridică pe soclu” este argumentată cu… „Miorița”! Și din lexic sunt adunate „probe”, autorul înșirând cuvinte incriminate, care, de fapt, nici nu-s românești: a pașli, a sfeterisi, a șucări, a mangli, a ciușdi. Doar de două ori în perioada post-revoluționară, crede Ghilezan, s-au înregistrat pauze… la furat: când a murit Coposu și când ne-a vizitat Papa. Am mari îndoieli că șuții din Obor au renunțat temporar la mangleală din pioșenie pentru trecerea lui Coposu la cele veșnice; mai degrabă aș zice că-i vorba despre fantazări pur și simplu ridicole. După ce sunt anatemizați cei care și-au clădit averi pe rapt, camătă și înșelătorie, Ghilezan uită și acuză statul că „s-a îndărătnicit să nu dea proprietățile înapoi”. Desigur că-i și așa, dar mă întreb cât de cinstită a fost agoniseala cămătarului din Pașcani, ale cărui rubedenii au venit din alte zări pentru a pretinde retrocedarea unei jumătăți din centrul Iașilor. Până una-alta, li s-a retrocedat casa în care s-a născut Alecsandri, din care a trebuit izgonit Muzeul Teatrului (în orașul în care s-a născut teatrul românesc!)
În ton cu Ghilezan, Mircea Mihăieș afirmă, în „România literară”, că „o carte despre onoarea românilor n-ar depăși câteva paragrafe.” Așa să fie oare? Nu se răsucesc Brâncovenii în mormânt?