– Veniți în ceată din Harghita, ei dorm de trei zile sub podul de peste apa Sucevei și prin stațiile de autobuz
Stația de așteptare de la Sala Sporturilor s-a transformat peste noapte în hotel în aer liber, aici cuibărindu-se, pentru a dormi, nu mai puțin de 8 persoane. Ieri dimineață, pe când lumea mergea la serviciu, ei dormeau liniștiți, pe pături și haine răsfirate direct pe asfalt.
Somnul nu le era stingherit nici de mașinile din trafic ori de autobuzele ce opreau în stație și nici de călătorii ce coborau sau urcau, trecând pe lângă ei.
Într-un final, au făcut ochi, s-au întins bine, și, purtându-se de parcă ar fi fost la ei acasă, au început să se pregătească de o nouă zi de „muncă”, dacă cerșitul poate fi considerat o meserie.
Spun că sunt din Harghita, mai precis din Joseni, au venit vreo 15, iar noaptea dorm pe unde găsesc un acoperiș care să-i ferească de ploaie. Așa că o parte din ei s-au aciuat sub podul de peste apa Sucevei, în vreme ce alții, mai friguroși, au descoperit hotelul-minune, adică stația de așteptare, unde au un acoperiș deasupra capului, fără a fi nevoiți să plătească nimic.
Copiii lor au lecția bine învățată. Indiferent de cine le iese în cale, sunt pregătiți să stoarcă de la ei chiar și ultimul bănuț.
Un prichindel plin de figuri, șmecheraș nevoie mare, pe nume Matei, scoate din buzunar o foicică bine împăturită, o desface tacticos, după care se dezlănțuie corul de rugăminți:
“Suntem 6 frați, am rămas singuri, mama a murit și suntem crescuți de bunica, care e bolnavă de cancer. Fie-vă mila de noi! Hai, dă un ban, să am de pită măcar…”. Pe foaia care a fost multiplicată la xerox, povestea e cam aceeași, într-un colț distingându-se, ca o umbră, o iconiță a Maicii Domnului.
Matei insistă, fără a băga în seamă orice semn de refuz. Dacă nu îi merge, la urmă, pe un ton împăciutor, îți spune, cu vocea schimbată: „Dă măcar o țigară, nu fi rău!”.
Povestea lor se repetă, zi de zi vor străbate orașul, cerșind în stânga și în dreapta, iar noaptea vor dormi prin stații, parcuri ori sub poduri, până când își vor “face plinul” și, cu mic cu mare, vor urca în tren, către alte orașe unde lumea nu s-a obișnuit încă cu ei.
