HORODNIC (V). În partea aceea se îmbie, pe la jumătate de cale, și un drum destul de bunicel al satului nostru. La ieșirea din sat, însă, nu mă pot răbda să nu-mi întorc, încă o dată, privirea la frumoasa școală cu șase clase, ce au clădit-o oamenii de câțiva ani încoace. Unde, acum douăzeci de ani, nu prindeai copiii Horodnicenilor nici cu arcanul ca să-i aduci la învățătură, școala asta nouă, cât îi de încăpătoare, geme de băieți și fete cari, învățând cu schimbul, unii dimineață și alții după amiazăzi, nu dovedesc să se lumineze de ajuns. Acum comuna a cumpărat și cele două crâșme, de devale din sat, unicele cari mai rămăseseră încă neînchise, după izgonirea Jidovilor de către unchiul meu, vornicul. Astfel, se mai fac două școli deosebite, pentru sătenii împrăștiați unii pe așa-zisa toloacă a Braniștei, iar alții tocmai hăt, dincolo, pe sub pădurea Fondului. O! dacă s-ar putea pune în locul fiecărei crășme câte-o școală, cum s-a făcut la Horodnicul de Sus, tu, neam ales al Israilului, oare ce te-ai mai face?
Drumul satului din partea asta îi pietruit, ba încă, pe ici, pe colo, s-a sădit câte un pom alăturea șanțului, lucru de minune, care arată că vreau oamenii să facă cum face stăpânirea și tot parcă li vine greu să-și întinză ei înșiși umbră pe ogoarele lor. Și ogoarele sunt muncite bine și făgăduiesc, ca în toți anii, rod și bucate îmbelșugate. Unde prinde, însă, drumulețul satului a se sfârși și vine de se închiagă cu drumul împărătesc, zărim o fântână mare, cu ghizduri și cu brâu înalt de peatră. În dosul stâlpului sumeț al cumpenei cu ciutură ferecată, se înalță o cruce frumoasă de pomenire, cioplită din două lespezi întregi de stâncă adevărată. Nu trece om, de unde va fi venind, ca să nu se oprească, o clipă, și, făcându-și cruce, să nu mulțămească celui de sus pentru băutura răcoritoare, șoptind, în același timp, și numele acelora ce s-au gândit să facă așa binefacere însătaților de la drum. Îmi vin lacrămi în ochi, căci ctitorii însemnați cu slove vechi pe latul crucei sunt moșul meu, Irmolai, și Solomina, bunică-mea. Să-i aibă Dumnezeu în împărăția sa!” (Cum a fost odată, București, 1911).
Horodnicul de Jos beneficiază de o succintă descriere, așa cum fusese prin anul 1848, din partea lui Ion alui Gheorghe Sbiera:
„Satul Horodnicul de Jos era așezat în vale, lângă părăul Pozănul, și pe coasta miazăziuală a unui colnic lungăreț. Din vatra satului, cercul de vedere, adică discul pământului (orizontul) îmi părea foarte restrâns, îngust. Când mă suiam, însă, pe gruiul (vârful) colnicului, unde era pusă o ciuhă (bornă) de cătră ingineri, când au fost măsurat moșiile oamenilor, mi se mai lărgea încâtva cercul de vedere, dar tot credeam că acolo unde se împreună cerul cu pământul este marginea lumii” (Amintiri din viața autorului, Cernăuț, 1899).
