HORODNIC (IV). În 1899, de Sf. Dumitru, „părintele episcop Repta” a sfințit biserica din Horodnicu de Sus, cu un sobor de 18 preoți, în prezența a câtorva mii de credincioși. Printre ctitori se află, în primul rând, primarul de atunci, Zaharie Zub, care a dat 4.500 florini[1].
Horodnicul-de-sus avea 2.595 locuitori, păstoriți de preotul Tit Turturean și de cantorul Casian Șindilaru. Școala din sat avea patru învățători, Teodor Guga, Tit Comoroșan, Glicheria Comoroșan și Panora Senculeț, iar primar al satului era Zaharia Zub, unchiul lui Em. Grigorovitza, care avea să scrie, mai târziu:
„Am mai povestit, cu alt prilej, cititorilor mei despre Horodnicul de Sus și o mai zic o dată că sat frumos românesc ca acesta greu se mai găsește cât ați căuta. Nu că-l laud, fiindcă-mi e acolo baștina părinților și a mamei copilului meu, dar așa-i. Și n-ar fi numai atâta, dar treizeci de ani de-a rândul, de când am trecut dincoace, în Țara Românească, tot de casa noastră strămoșească a ținut vornicia acestui cuib de Români. Și numai la biserica veche din sat, dacă aș fi vrut să merg să mă închin, tot de tata socru, preotul satului, era să dau.
Cum nu era să-mi fie drag Horodnicul de Sus? E și satul cel mai lipit de marginea târgului, scăldat de apa albăstrie și rece a Topliței, ce curge ascunsă până spre piața mare a Rădăuțului.
Și ce mândru e așezat Horodnicul de Sus, la un capăt al șesului, chiar în spatele târgului, având fața îndreptată spre munții Carpaților, parcă ar fi fost pus strajă pe valea mare a Sucevei, ce se deschide de aicea înainte.
Poate de aceea se va fi trudit așa strămoșul meu, de a venit fugar din țara muscălească, să-și regăsească scumpa lui Moldovă, pe care o părăsise ca flăcău de 17 ani, luat cam cu sila de cetele generalului rusesc Munich, la anul 1739. Pățise și el ce li s-a întâmplat, în urmă, la mulți feciori de casă bună moldovenească. Că mi-i ademeneau Rușii în tot felul și-i luau cu dânșii, în țara lor, unde o samă ajungeau la slujbe înalte, cum a fost, de pildă, și cu Onu de la Miroslave.
În familia noastră s-au păstrat și azi hârtii cari spun multe. Dar cine să apuce a scormoni din nou lucruri uitate… și la ce? Cu gânduri trufașe, că ce și cum era să fie, dacă veneau lucrurile altfel și nu cum au venit, nu mi-am bătut niciodată capul. Destul de scump plătise tatăl meu, cum îmi povestea adeseori, tradiția din familie, cum că ne-am trage din neam. Face să o spun și altora.
Moșul meu, Irmolai, om cu multă socoteală, văzând că învățătura era lucru scump, a lăsat pe cei doi băieți ce-i avea, adică pe tatăl meu și pe frate-său, primarul Horodnicului de azi, să învețe ce cam se putea învăța pe vremurile acele așa, prin apropiere, mai la mănăstirea Suceviței, mai la Rădăuți. Tatălui meu îi băgase însă în cap, încă mai dinainte, un unchiu, călugăr ce tot se abătea pe la casă, fumuri de boierie. Și-ntr-o zi, prin postul mare, când moșul meu l-a fost trimes pe tata cu boii în țarină, să o curețe de spini, el ce s-a gândit, ce a făcut, dar atât că a tulit-o drept în Moldova, la mânăstirea Neamțului, unde un fel de frate al moșului meu, arhimandritul Serafim, se găsea stariț. Ce va fi învățat pe acolo bietul meu tată e greu de spus. Destul că, după moartea unchiului, s-a întors băiat cam răsărit, dar fără nici un rost, adică nici bun de gospodărie, nici prea îndemânatec pentru carte nemțească, ce se cerea pe la noi, în Bucovina. Cu mare greu și-a cârpit, în urmă, învățătura, încât să poată intra învățător și, astfel, să scape de slujba grea de opt ani a oștirei.
Dar să mă întorc înapoi, la firul amintirilor mele, și, părăsind Horodnicul, să apuc pe altă cale și să dau de drumul mare ce duce, la stânga, spre Rădăuți, iar, în dreapta, apucă spre vestita mânăstire a Suceviței, cea durată de neamul domnesc al Movileștilor. Într-acolo tăbărăsc, în ziua de Probaj (Probaj se zice în popor la sărbătoarea Schimbării la Față), toate satele de prinprejur, mai ales, însă, Horodnicenii noștri.
[1] DEȘTEPTAREA, Nr. 21/1899, p. 163, 164